Albert Camus în lumina criticii contemporane

La comemorarea a 50 de ani de la moartea tragică a lui Albert Camus, toate revistele literare majore1, precum şi marile edituri sau Presses Universitaires din Franţa şi din lumea francofonă îi dedică suplimente şi apariţii ce readuc în actualitate viaţa şi opera „contemporanului nostru necesar“ (Virgil Tănase). Acest unanim in memoriam este dovada măsurii considerabile a influenţei scriitorului asupra secolului, ilustrînd justeţea premonitorie a afirmaţiilor prin care el a fost consacrat imediat după dispariţie ca un „maître à penser“ (Pierre Vianson-Ponté), un om „de grandoare şi curaj“ (Jules Roy), „conştiinţa unei întregi generaţii“ (François Mauriac), cel care, în faţa machiavelismului epocii, a afirmat „existenţa faptului moral“ (J.-P. Sartre). Rămasă intactă pînă azi, această imagine continuă să înnobileze memoria maestrului în conştiinţa celor care se revendică de la moştenirea lui, cum ar fi scriitorul de origine algeriană Yasmina Khadra: „Nu pretind nicidecum să ating măcar pe departe geniul lui Camus, dar îmi permit să cred în ceea ce el m-a învăţat: acolo unde gestul eşuează, verbul poate reuşi. Dacă absurditatea ne denaturează pe alocuri – adesea din cauza vanităţilor noastre –, literatura reuşeşte să ne ajute să triumfăm în faţa impasurilor, căci ea este unica oglindă capabilă să ne capteze imaginea fără să se spargă“ (Magazine littéraire, n° 18, janvier-février 2010, hors-série).

Omagiul inimii

Rezervăm locul de onoare albumului Albert Camus, solitaire et solidaire (2009) întocmit de Catherine Camus, fiica scriitorului. O viaţă solitară şi solidară este imaginea imortalizată de cele 300 de fotografii şi documente inedite într-un format beau livre de o ţinută excepţională. Clişeele păstrează o transparentă şi secretă urmă a privirii tandre, pe care numai albumele de familie ştiu să o redea peste ani. Cuvîntul din „Introducere“ transmite starea de comuniune a unei adevărate declaraţii de dragoste filială, ce ignoră timpul şi dificultăţile unui asemenea demers: „În inima însăşi a acestui spaţiu abstract, un pic vertiginos, caut o legitimitate convingătoare pentru a prezenta o carte de fotografii care încearcă să retraseze o viaţă. Întreprinderea este în ea însăşi iluzorie: o viaţă este mişcare, îndoială, contradicţie. O viaţă e călduroasă. El era viaţa însăşi. O fotografie îngheaţă sfertul de secundă al unei vieţi într-un timp dat, pe o hîrtie lucioasă. […] Atunci, gîndindu-mă la cei care-l cunosc sau nu pe Camus, am bravat contradicţiile, am acceptat dificultăţile şi imperfecţiunile, am consimţit la caracterul relativ al întreprinderii şi am încercat, cu ajutorul preţios al lui Michelle Mahasela, să-i retrasez viaţa… cu fotografii în ordine cronologică!“. Cele patru părţi ale albumului poartă titluri sugestive: „Geneza 1913-1936“; „Trezirea la viaţă. Acţiunea 1937-1945“; „Revolta 1946-1951“; „Solitar. Solidar 1952-1960“. De-a lungul paginilor, Camus copil, adolescent, om de teatru, scriitor, jurnalist şi intelectual parizian, în mijlocul onorurilor decernării Premiului Nobel. Printre texte, omagiul lui René Char: „Ziua care prelungea fericirea între el şi noi nu mai e nicăieri de acum încolo, toate părţile – aproape excesive – ale unei prezenţe s-au dislocat dintr-o dată. Rutină a vigilenţei noastre… Şi, cu toate astea, această fiinţă zdrobită stă în ceva rigid, pustiu, esenţial în noi, acolo unde mileniile noastre toate de-abia dacă au grosimea unei pleoape închise“.

La sfîrşitul cărţii, aceste cuvinte ca o premoniţie: „În mijlocul iernii, învăţam în sfîrşit că exista în mine o vară invincibilă“.

Biografia esenţială

Albert Camus, une vie (1999) a lui Olivier Todd este cea mai completă biografie despre scriitorul francez. Beneficiind de privilegiul accesului la documente inedite şi corespondenţă personală a acestuia, bazîndu-se pe „momentele şi personajele importante ale unei vieţi“, dar mai ales evitînd pe cât posibil „interpretările abuzive şi grăbite“, Todd surprinde esenţialul despre viaţa unui om, sceptic el însuşi în puterea absolută a biografiei. De unde dificultatea unei astfel de întreprinderi în faţa unor rînduri ca cele notate de Camus însuşi în Carnete2: „Ideea că orice scriitor scrie în mod obligatoriu despre el însuşi şi se descrie pe sine în cărţile sale este unul dintre lucrurile puerile lăsate nouă de romantism. Opera unui om rescrie deseori istoria nostalgiilor şi tentaţillor sale, şi aproape niciodată propria-i poveste“. Reţinem şi uşurinţa cu care biograful integrează evenimentele particulare din viaţa scriitorului în contextul politic sau cultural al epocii, ceea ce face din el un personaj viu, cât se poate de accesibil. Întîlnirea cu scriitorul, omul de teatru, jurnalistul redă complexitatea personajului şi marile lui calităţi. Un remarcabil şi fericit face à face între unul dintre cei mai mari intelectuali francezi şi secolul său.

Biografia de suflet

Camus (2010) al lui Virgil Tănase merită pe deplin numele de biografie de suflet. Bazată pe lectura Caietelor lui Camus, cartea lui Virgil Tănase construieşte portretul unui Rastignac, pornit să cucerească o lume în care originea lui modestă îl va confrunta fără încetare cu o reacţie de „mépris“, care, dacă nu este pe deplin sinonimă „dispreţului“, este suficient de apropiată de ideea de „desconsiderare“. Voiajul către destinul său „este o expediţie, şi nu o rătăcire“. Destin de artist, care-l va împinge pe tînărul Camus să se desprindă de „gravitaţia copilăriei, de constrîngerile unei vieţi în care gesturile erau întotdeauna răspunsuri la injoncţiunile altora, în care libertatea lui se epuiza reacţionînd […]“. Data este importantă, Virgil Tănase o notează, copiind-o din carnetul scriitorului: 15 septembrie 1937. Camus are 24 de ani. Anul următor va termina primul roman, La Mort heureuse. Vor urma Caligula (1938), Mitul lui Sisif (1942), Străinul (1942), Ciuma (1948), Omul revoltat (1951), Exilul şi Împărăţia (1957), pînă la Nobelul din 1957. Biograful se apleacă foarte atent şi asupra poziţiei de refuz categoric al oricărei forme de dictatură a autorului Omului revoltat, convins că „omul este artizanul destinului său“, că „ceea ce face din el un om este tocmai capacitatea lui de a da un sens lumii“. În fine, Primul om, deşi neterminat, îl face pe Virgil Tănase să noteze victoria scriitorului asupra Istoriei: „Primul om este romanul acestei întoarceri, nu către surse, ci către esenţial, către nucleul de stîncă ce nu se lasă alterat de turbulenţele Istoriei“.

Biografia nostalgiei

Pasionantă este şi biografia Camus, fils d’Alger (2010), publicată de Alain Vircondelet, el însuşi născut în Algeria, frecventînd aceleaşi locuri pline de nostalgie, ce se vor transforma cu fiecare pagină într-un spaţiu interior al imaginarului camusian, în care primul loc îl ocupă marea, reper sublim, sinonim al fericirii („Am crescut în mare şi sărăcia mi-a fost fastuoasă, apoi am pierdut marea, luxul mi-a părut atunci cenuşiu, sărăcia intolerabilă. De atunci, aştept. Aştept întoarcerea navelor, casa apelor, ziua senină…“, Notes). Inspirîndu-se în mare parte din Primul om, Vircondelet descrie copilăria şi adolescenţa lui Camus din perspectiva „ciclului personal“ pe care Camus îl inaugurează cu acest roman, luînd locul „ciclurilor intelectuale“, depersonalizante, de pînă acum. Tonul este just atunci când vorbeşte de începuturile lui literare, în special de stilul camusian. Alain Robbe-Grillet îl defineşte ca pe o luptă împotriva „adjectivităţii lumii“. Vircondelet vorbeşte şi el de „un realism provenind dintr-un mediu pe care l-a cunoscut foarte bine, de la fiinţe ale căror voci nu-şi rostesc decât durerea, în afara istoriei lumii, un decor banalizat la maximum, o singurătate imobilă resimţindu-se ca şi un martor, starea de exil în indiferenţa lumii […]“. Scriitura devine o „întoarcere la pămîntul natal“, ca o imersiune plină de virtuţi salvatoare şi care va traversa existenţa lui Camus, într-un inventar lexical imuabil: „lumea, durerea, pămîntul, mama, oamenii, deşertul, onoarea, sărăcia, vara, marea“. Biograful caută un răspuns la ceea ce revine obsesiv în viaţa lui Camus, „cum să reconciliezi totul“, frumuseţea lumii şi cruzimea istoriei, exaltarea vieţii şi ameninţarea bolii, exilul şi nostalgia pămîntului natal. Răspunsul: „Întoarcerea în Algeria îmi dă acelaşi sentiment ca atunci când privesc spre chipul unui copil“.

Biografia intelectuală

Cu Albert Camus soleil et ombre (1991), Roger Grenier construieşte o „biografie intelectuală“, cum o numeşte el însuşi în subtitlu, a mentorului său de la ziarul Combat. Reuşita radiografiei amănunţite a operei camusiene este pe măsura pariului îndrăzneţ al autorului de a o prezenta „de la prima la ultima carte, aşa cum urmezi un rîu pornind de la izvorul său“. Un demers diacronic, aşadar, care, pentru respectarea logicii implacabile a calendarului, ar pune pe locul al doilea sondarea atentă a operei? Nicidecum. Fin şi discret observator al fenomenului cultural, critic şi director literar la Gallimard, Roger Grenier priveşte cu un ochi delicat şi atent perspectivele elaborării şi modul de receptare al universului lui Camus de către cititorul de ieri şi de azi. El porneşte de la textele în care Camus îşi dezvăluie planul de ansamblu al operei, ca cel schiţat în 1947, în Carnete: „Absurdul“, „Revolta“, „Judecata“, „Iubirea sfîşiată“, „Creaţia corectată sau Sistemul“. Cartea lui Roger Grenier e un compendiu ideal, cu informaţii sintetizate asupra scrierilor majore, cât şi a celor mai puţin cunoscute. Intenţia autorului este de a surprinde formarea şi evoluţia omului prin intermediul scrierilor, să atingă secretul profund al unei personalităţi care-şi creează propriul mit. Acesta este şi sensul metaforei din titlu, soare şi umbră, cu referire mai întîi la originile spaniole ale lui Camus, dar şi la contrastul dintre dreptate şi perversiunea omului numită de el nihilism şi împotriva căreia a luptat toată viaţa. Grenier ne face aici invitaţia la un pasionant voiaj.

Un dicţionar de autor

E adevărat, puţini scriitori se pot bucura de un dicţionar atît de complet şi de divers cum este Dictionnaire Albert Camus (2009), publicat de Editura Robert Laffont, sub direcţia lui Jeanyves Guérin. La redactarea lui a participat o echipă internaţională interdisciplinară, formată din specialişti, profesori emeriţi, conferenţiari, istorici, filozofi, politologi şi jurişti. Pe parcursul celor aproape o mie de pagini, lucrări critice şi istorice recente ne oferă o imagine – îndrăznim să spunem completă – despre artistul, gînditorul, moralistul, cetăţeanul angajat, scriitorul francez cel mai studiat astăzi în lume. Sunt incluse toate operele editate, romane, nuvele, piese de teatru sau eseuri ce beneficiază, la sfîrşitul fiecărei intrări, de referinţe biografice şi critice, precum şi de indicaţii asupra traducerilor existente. Mai mult, dicţionarul consacră un loc aparte principalelor personaje de ficţiune, marilor teme care reflectă gîndirea autorului, dar şi pasiunilor şi preocupărilor sale de viaţă. El mai conţine şi pagini consacrate interlocutorilor şi intercesorilor scriitorului, prietenilor săi, intelectualilor cu care a corespondat, dar şi autorilor clasici sau moderni pe care i-a frecventat prin lecturile sale. Printre personaje, cel al lui Bernard Rieux, figura centrală a romanului Ciuma (1947), este, în comentariul lui Bernard Alluin (profesor emerit de literatură franceză la Universitatea Lille III), un personaj reprezentativ prin revolta lui împotriva existenţei răului în lume – tema centrală, de altfel, a romanului. „Ceea ce urăsc, spune el, este moartea şi răul.“ Morala sa nu este însă formulată într-un refuz, ci „se bazează de asemenea pe o exigenţă de onestitate care-l susţine în folosirea unui limbaj al adevărului“.

Jurnalismul – o a doua vocaţie?

Într-o scrisoare către prietenul său Charles Poncet, Camus va defini astfel misiunea jurnalistului: „Trebuie să vorbim limbajul tuturor pentru binele tuturor“. Cahiers Albert Camus, VIII publicate sub titlul Camus à Combat, Editoriaux et articles d’Albert Camus, 1944-1947 (2002), sub îngrijirea specialistei în opera camusiană Jacqueline Lévi-Valensi, îşi găsesc locul binemeritat în şirul studiilor esenţiale despre Camus. Pentru a îndepărta pericolul incoerenţei, ediţia conţine şi o regrupare tematică, fără însă a pretinde să ajungă la o „sistematizare a gîndirii lui Camus“. Suscitate de evenimentele pline de pasiune din perioada de după Eliberare, textele sunt în mare parte „texte de circumstanţă“, cunoscute de public, dar care îşi păstrează şi azi întreaga actualitate. Ne oprim la un singur exemplu, din editorialele lui Camus, datat septembrie 1944, şi care poartă titlul „Jurnalismul critic“: „Vrem să informăm repede în loc să informăm bine. Adevărul nu iese cu nimic cîştigător din aceasta. […] Un singur lucru cel puţin este evident: informaţia, aşa cum este ea furnizată astăzi ziarelor, şi pe care ele o folosesc, nu se poate lipsi de un comentariu critic. Este formula la care ar putea să tindă presa în ansamblul ei“. La peste şaizeci de ani de la publicare, putem afirma că aceste rînduri rămîn de o strigătoare actualitate, ce ne invită la o relectură profundă a realităţii de ieri şi de azi. Camus scrie mai departe: „Tot vrînd să reluăm clişeele şi frazele patriotice ale unei epoci în care am ajuns să-i irităm pe francezi cu însuşi numele de patrie, nu aducem nimic în plus definiţiei căutate. La timpuri noi, trebuie, dacă nu cuvinte noi, cel puţin o nouă aşezare a cuvintelor“.

Contribuţiile universitare. Prezentul camusian

Publicat în colecţia „Universités/Domaine littéraire“, Albert Camus ou le présent impérissable (2008) de Anne Prouteau, conferenţiar la Universitatea catolică din Vest de la Angers, membră în biroul Societăţii de studii camusiene, se concentrează asupra paradigmei „problemei timpului şi în special a clipei prezente“ în opera camusiană. Experienţa timpului la Camus nu este o construcţie intelectuală, ea îşi are izvorul în experienţa umană a scriitorului „într-o căutare a clipei şcaţ dovadă reală a unei vieţi trăite cu ardoare“ şi într-o fidelitate faţă de locurile copilăriei ca simbol al inocenţei. Exaltarea prezentului conduce la „exaltarea clipei“, cu tot ce implică ea ca idee de perisabil şi efemer: „Nimic nu durează şi nimic nu moare! Noi, care credem aceasta, vom clădi de acum încolo templele noastre pe apă“, scrie Camus în Posteritatea soarelui. Timpul naraţiunii, ca „timp retrospectiv“ în romanul Ciuma, capătă valoare de „cronică“ de tipul „aşa s-au întîmplat lucrurile“. Ea se va deregla odată cu invazia ciumei, urmînd ritmul urgenţei care o transforma într-un timp „al prezentului terifiant“, al „prezentului amputat“, conducând la starea de urgenţă, la închiderea oraşului, la spaţiul claustrat. Stilistic, aceasta se va răsfrînge prin utilizarea durativelor de tipul „pe când“, cu o încărcătură semantică de „permanenţă amplificată“, pe care Camus o va defini, în Eseuri, „obstinaţia mărturiei“ ca singură postură a scriitorului în faţa „obstinaţiei crimei“. Unii critici au reproşat autorului Ciumei că a scos din istorie acţiunea romanului şi a plasat-o într-un timp alegoric (redat prin notaţia „194“). Autoarea numeşte Primul om „un prezent deschis către prezenţă“, o experienţă pe cale de a se umaniza şi în care „momentele de celebrare a prezentului sunt indisociabile unei fuziuni a elementelor naturale, a serilor care coboară, a îmbrăţişării senzuale a mării […] sau a splendorii peisajelor mediteraneene“. Exegeza se încheie cu această sărbătoare a timpului culminînd cu un „prezent imperisabil, mai adevărat, mai bogat decât la origine“.

Camus contemporanul nostru

Albert Camus contemporain (2009), publicat sub coordonarea conferenţiarei universitare Dolores Lyotard, reuneşte o parte din alocuţiunile ţinute la colocviul cu acelaşi nume organizat în mai 2007, la Dunkerque, de Unitatea de Cercetare HLLI a Universităţii Littoral-Côte d’Opale. Printre autori, enumerăm personalităţi ca: Raymond Gay-Crosier, profesor emerit la Universitatea din Florida, Pierre-Louis Rey, profesor emerit la Paris III, Maurice Weyembergh, vicepreşedinte al Societăţii de studii camusiene, sau David R. Ellison, profesor de literatură franceză la Universitatea din Miami.

Revizitarea operei camusiene din perspectiva contemporaneităţii îşi propune aici „ o interogare dintr-o perspectivă nouă a sensului timpului nostru contemporan“, o descifrare în aceste noi modalităţi de lectură a unui mesaj în care cititorul de azi regăseşte „lectura semnelor precursoare ale unei democraţii viitoare, inteligente, ospitaliere şi cosmopolite, răspunsul la exigenţa de a respecta o natură pe care istoria omului a desfigurat-o“. Ne oprim aici la contribuţia referitoare la Omul revoltat în „De l’homo faber à l’homo ludens: défense et illustration de la pensée de midi“ de Raymond Gay-Crosier. Autorul descifrează dintr-o perspectivă ludică atitudinea omului în faţa istoriei ca revoltă existenţială dar şi ca „distincţie importantă între libertate ca valoare comunitară, fiind partajabilă şi distributivă ca valoare ego- ca să nu spunem logocentrică“. Supusă continuu unui risc al eşecului, revolta este, în spaţiul ludic, „cîmpul provizoriului, al schimbării constante, al reluării şi al repetiţiei“. „La pensée du midi“ reia dinamica şi temele esenţiale ale întregului corpus al eseului, pornind de la „o analiză conceptuală a revoltei“ şi ajungînd pînă la „examenul critic al aplicaţiilor metafizice, istorice şi artistice, deci de la abstract la concret“, în contextul societăţii occidentale de după război. În „Le dernier Camus et la Méditerrannée“, David R. Ellison vorbeş-te despre „la félicité narrative“, o jubilaţie construită pe elementul comun al luminii soarelui, legătură între copilărie şi peregrinările ulterioare ale naratorului adult, într-un du-te-vino dezordonat între trecut şi prezent, între Algeria şi Franţa.

O nouă privire

Camus, Nouveaux regards sur sa vie et son œuvre (2007) conţine contribuţiile unui colectiv din care fac parte, printre alţii, Lawrence Olivier, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Montréal, Jean-François Payette, Céline Huyghebaert, de la Institutul de studii internaţionale de la Montréal, Gérard Boulet, cercetător în antropologie fundamentală la Universitatea Laval din Quebec. Acest omagiu, modest, dar nicidecum tardiv, cum îl vor autorii, adus unui scriitor exclus după război din cercul prestigios al intelectualilor parizieni este o dovadă a actualităţii operei camusiene, care „fără încetare ne invită la o stare de veghe, de luciditate şi la o vigilenţă salutară atunci când circumstanţele cele mai brutale tind să aplaneze calea spre obscurantism şi orbire“. Tema absurdului este tratată de Roger Payette în eseul „Albert Camus ou la politique de Sisyphe“. Absurdul traversează opera lui Camus de la Mitul lui Sisif la Neînţelegerea, situînd omul în faţa unui dialog imposibil cu lumea, aflat într-o relaţie metafizică inadecvată: „Absurdul se naşte din această confruntare între apelul omului şi tăcerea iraţională a lumii“. Toată viaţa Camus a avut o atitudine de refuz faţă de politică („Întotdeauna aceleaşi cuvinte care rostesc aceleaşi minciuni…“, Carnet). Ideologiile creează „viziuni dezastruoase despre lume“, care terorizează oamenii pentru a-şi atinge scopurile. Însăşi revolta se construieşte, din perspectiva camusiană, pe legătura omului cu semenii, a cărei valoare constă în „măreţia omului care-şi acceptă destinul fără să se resemneze“. Singularitatea lui Camus constă, după opinia lui Roger Payette, în accea că „el refuză oricare compromis, refuză să aleagă între a sacrifica libertatea în folosul unei lumi a dreptăţii şi a accepta o lume injustă pentru a se bucura de libertate“. Ceea ce el preconizează este „o societate justă într-o societate liberă“, încredinţată unui guvern mondial sau unei Europe pe care doreşte să o vadă evoluînd aşa cum este ea astăzi, de unde vizionarismul său.

Modelul etic prin excelenţă

De la distanţa celor 50 de ani petrecuţi în eternitate, Camus pare să-şi fi luat revanşa în faţa Istoriei, a cărei dominaţie a refuzat-o întotdeauna. Multă vreme, o lectură de inspiraţie sartriană a încercat să-i reducă opera la o modestă producţie de nivelul claselor de liceu, reproşîndu-i lipsa de cunoştinţe de filozofie fundamentală, ca să nu mai vorbim de scandalul provocat de apariţia Omului revoltat în cercul revistei Les Temps modernes. Timpurile n-au reuşit să-i erodeze însă posteritatea, dimpotrivă, ele au confirmat viziunea sa premonitorie asupra morţii ideologiilor şi nevoii de implicare socială a intelectualului. Opera lui Soljeniţîn a arătat lumii cât de justificată era poziţia lui Camus împotriva oricărui regim concentraţionar şi suspiciunea cu care el privea ideologia. „Nu există vreo raţiune pe lume, istorică sau nu, progresistă sau reacţionară, care să mă poată face să accept faptul concentraţionar“, scria Camus în Eseuri. Douăzeci de ani mai tîrziu, Soljeniţîn scrie în Arhipelagul Gulag: „Ideologia! Ea este cea care oferă justificarea căutată în faţa mîrşăviei, fermitatea necesară sceleraţilor. Ea reprezintă teoria socială care-l ajută pe scelerat să-şi spele propriile acte în faţa propriilor ochi şi ai celorlalţi, pentru a se auzi rostind nu reproşuri şi blesteme, ci laude şi mărturii de respect“.

Încredinţăm actualitatea lui Albert Camus portretului-testament care-l impune memoriei ca pe un model etic prin excelenţă: „[…] am repus scriitorul la locul său adevărat, neavînd alte titluri decât pe cele pe care le împarte cu camarazii săi de luptă, vulnerabil, dar obstinat, injust şi pasionat de justiţie, construindu-şi opera fără ruşine şi fără orgoliu, în văzul tuturor, împărtăşind mereu durerea şi frumuseţea şi sortit, în cele din urmă, să scoată la lumină din fiinţa sa dublă creaţiile pe care încearcă cu fermitate să le construiască în mişcarea devastatoare a istoriei“ (Discours de Stockholm).

  1. Recomandăm aici numerele hors-série ale revistelor Lire: Tout sur Camus: le romancier, le philosophe, le dramaturge, le séducteur; Le Magazine littéraire: Albert Camus, Une pensée au zenith; Le Figaro: Camus, l’écriture, la révolte, la nostalgie; Le Monde: Albert Camus, la révolte et la liberté.
  2. Toate citatele din acest articol din operele lui Albert Camus sunt extrase din © Éditions Gallimard.

Mulţumim editurilor la care au apărut cărţile prezentate, în special Editurii Gallimard, care a publicat întreaga operă a lui Camus, pentru amabilitatea de a ne fi pus la dispoziţie lucrările necesare. Drepturile pentru toate citatele din opera lui Albert Camus sunt rezervate © Éditions Gallimard.

Mulţumim, de asemenea, dnei Catherine Camus, pentru amabilitatea cu care ne-a pus la dispoziţie, prin intermediul Editurii Michel Lafon, în mod gratuit, fotografiile lui Albert Camus prezente în acest grupaj. Toate fotografiile fac parte din Collection „Catherine et Jean Camus“, Fonds Camus, Bibliothèque Méjanes Aix-en-Provence.

4 ianuarie 1960. Camus moare într-un accident de maşină, la Villeblevin, în apropiere de Monteran, în Yonne. Avea patruzeci şi şapte de ani. „Noi doi eram certaţi. O ceartă nu înseamnă nimic – chiar dacă ar trebui să nu ne mai vedem niciodată –, este pur şi simplu o altă modalitate de a fi împreună şi fără să dispărem din lumea îngustă care ni s-a dat. Asta nu mă împiedica să mă gîndesc la el, să îi simt privirea aţintită asupra paginii de carte sau de ziar pe care o citea şi să mă întrebe: «Ce zice? Ce zice acum?»“, scrie Sartre sub şoc.

Aceste rînduri reprezintă cel mai tulburător necrolog. Într-adevăr, Sartre nu alege să îl elogieze pe cel mort, voalînd cearta lor din trecut, ori să evoce momentele frumoase dinaintea rupturii lor. El prezintă ruptura asemenea unui capitol al relaţiei lor, ca expresie a afecţiunii sale şi, cu o blîndeţe neaşteptată pentru scrisul său, dezvăluie locul pe care prietenul respins îl are pentru el. Astfel, conştiinţa progresistă a secolului lasă să se înţeleagă că inima îşi are raţiunile ei, pe care Raţiunea istorică le ignoră. Totuşi, cu opt ani în urmă, aceasta dăduse un verdict implacabil şi răsunător.

Să reamintim faptele. În noiembrie 1951, în plin război rece, Camus publică Omul revoltat. Asemenea majorităţii contemporanilor săi, pleacă de la o definiţie epică şi nu de la una prozaică a angajamentului politic. Într-adevăr, ceea ce se impune spiritului acestor vremuri, mai marcat şi mai frămîntat ca nici un altul de chinurile violenţei, este experienţa lui Spartacus, nu înţelepciunea lui Pericle, nu aplecarea spre lucrurile publice, grija faţă de lume, necesitatea şi fericirea de a scăpa, prin practica îndeletnicirilor obişnuite, înglotirii în frecuşul cotidian sau în frivolitatea tihnei; este, înainte de toate, refuzul intolerabilului. Omul accede la dimensiunea politică a existenţei ridicându-se şi schimbîndu-şi atitudinea.

*

În cel mai bun caz şi, în ceea ce îi priveşte pe filozofi, în cel mai rău caz, Camus, în general, este considerat drept unul din marii noştri umanişti. Realitatea dezvăluită de Primul om este cu totul alta şi mult mai originală. Camus este unul din rarii gînditori ai secolului al XX-lea care să fi limitat imperiul Istoriei, adică al Omului. Spre deosebire de marile sisteme filozofice ale subiectului ori ale structurii, el a acordat un loc esenţial aceluia care este altul raportat la Om în lumea oamenilor. Pămîntul oamenilor nu se reduce la dispozitive umane, la succesiuni de coduri culturale sau la varietatea formelor sociale. Există tradiţii şi există rupturi, există acţiuni umane şi recăderea lor în inerţia materiei. Există, de asemenea, ceva care nu ţine nici de praxis, nici de practico-inerţie, şi pe care Algeria i l-a descoperit lui Camus: când acesta începe să scrie Primul om, este prea tîrziu pentru revendicarea drepturilor istorice asupra acestei ţări; rămîne patriotismul nedezrădăcinat, legătura care îl uneşte ţine de realitatea algeriană asupra căreia istoria nu a acţionat. În această memorie vie a mării, a soarelui şi a peisajelor, regăseşte puterea de a rezista nu numai mersului lucrurilor, desigur, ci şi spiritului istoricist al vremii.

Ceea ce este mai emoţionant şi chiar tragic în Primul om este, poate, mai puţin faptul că nu a fost terminat, ci caracterul său inaugural. Camus se întorcea la originile sale şi, în acelaşi timp, se despărţea de el însuşi, de sobrietatea pe care i-o reproşa Sartre, ca şi de deposedarea prea concertată a scriiturii albe. Proza sa s-a metamorfozat pentru a restitui astfel, pe cât de complet cu putinţă, prezenţa fizică a lumii din care a provenit. Camus a murit în timp ce, din punct de vedere literar, se năştea întru o viaţă nouă.

 

mai 13, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *