Eveniment literar – Scriitorul și regizorul Virgil Tănase: 70 de ani de la apariţia Micului Prinț, de Antoine de Saint-Exupéry

Anul acesta, personajul blond cu eșarfă aurie fluturând în vânt, care, printr-un tur de magie, reușea să împartă cu graţie stele zâmbitoare, ar fi împlinit 70 de ani dacă părintele său literar nu ar fi hotărât să-l facă să dispară sub lumina tristă a unui astru ce veghează de atunci peste o bucată de deșert. Iubitorii prozei lui Antoine de Saint-Exupéry știu că este vorba de celebra carte Le Petit Prince, publicată pentru prima dată în 1943, la New York în versiunile franceză și engleză.

În chip de omagiu, editura Gallimard publică sub titlul La belle histoire du Petit Prince o ediţie aniversară conţinând textul francez original și un dosar inedit, bogat ilustrat cu fotografii și desene autografe ale autorului, precum și cu articole și analize legate de geneza, semnificaţia și moștenirea lăsată de această carte care deţine, printre altele, recordul celei mai traduse lucrări literare franceze în lume. Cititorii de limbă română vor putea să savureze conţinutul excepţional al acestui volum care va apare în toamnă la Editura RAO în traducerea Ileanei Cantuniari. Printre contribuţiile la realizarea dosarului critic amintim aici pe cea a scriitorului și regizorului Virgil Tănase care semnează un text intitulat Les thèmes du Petit Prince, adevărat inventar tematic al dialogului dintre lumea copilăriei și cea a celor mari, dintre timp și atemporalitate, dintre spaţiul măsurabil și cel fără dimensiuni, despre sensul vizibil și cel ascuns al lucrurilor și lumii. Pasiunea fidelă a lui Virgil Tănase pentru opera lui Saint-Exupéry se manifestase deja prin adaptarea pentru teatru în anul 2006 a Micului Prinţ, jucată la Paris, dar și la Dubai, Moscova, Geneva și Casablanca. în același an, Virgil Tănase contribuie cu un studiu intitulat Le Petit Prince au théâtre în volumul Il était une fois le Petit Prince (Folio, Gallimard).

Virgil Tănase este cunoscut și pentru biografiile sale literare, cum ar fi cele despre Camus, Dostoievski și Cehov, cărți traduse în Italia, Brazilia și Japonia. Anul acesta, scriitorul român revine cu biografia intitulată Saint-Exupéry, publicată tot de editura Gallimard în colecţia Folio biographies, carte pentru care autorul a obținut premiul Salonului biografiei de la Hossegor, în Franța.

Pentru a ne ajuta să descifrăm în profunzime multiplele faţete ale personalităţii și prozei lui Antoine de Saint-Exupéry, ne-am adresat domnului Virgil Tănase care a avut amabilitatea să ne acorde acest interviu realizat în exclusivitate pentru cititorii Observatorului cultural.

Stimate domnule Virgil Tănase, într-un interviu acordat în 2010 lui Sylvain Lecointe mărturisiţi că pasiunea dumneavoastră faţă de opera lui Saint-Exupéry datează încă din perioada adolescenţei, ea fiind legată de lectura cărţii Vol de nuit, găsită în biblioteca tatălui dumneavoastră.

Într-adevăr, elev de liceu, scotoceam regulat biblioteca tatălui meu în căutarea unor alte cărţi decât cele care, cumpărate din librăriile vremii, o constituiau deja pe-a mea. Ca toţi tinerii din generaţia mea, înţelesesem, fără să fie nevoie să-mi explice cineva, că, din motive ideologice, autorităţile ne privau de o întreagă literatură zisă „burgheză”, de fapt pur şi simplu literară deci incapabilă să ne explice „materialismul istoric” şi „lupta de clasă”, altfel spus temeiurile „obiective” ale trecerii noastre prin lume. Şi iarăşi, fără să ne explice nimeni, înţelesesem, din instinct (dar şi din literatură, poate) că viziunea simplistă care ni se propunea era cel puţin parţială, că ea „mineralizează” omul a cărui realitate lăuntrică este infinit mai complexă, oricum enigmatică şi mai ales vie. în biblioteca tatii aceste cărţi, mai ales în limbi străine, erau dosite, culcate sub cele din rândul din spate. Dar penntru că-mi era îngăduit să caut… Am găsit, în colecţia albă cu chenar subţire, roşu, a editurii Gallimard, Vol de nuit. Citeam deja în franceză şi, pe deasupra, scriitura era simplă, directă, imaginile, deosebit de sugestive, erau fapte ale gândului, clare, şi nu ale limbii (pe care, pe atunci, nu le-aşi fi putut percepe). De la primele pagini am înţeles că această carte despre curaj şi sacrificiu, despre simţul datoriei, despre „ceea ce numeam odinioară onoare” (acesta este leit-motivul biografiei pe care am publicat-o), această carte despre cum ne construim pe noi-ânşine în înfruntarea cu hazardul evenimentelor, mă ajută să mă clădesc.

Mai apoi, la facultate, am citit şi celelalte cărţi ale lui Saint-Exupéry, am tradus şi publicat câteva fragmente. Apoi, fireşte, viaţa m-a dus înspre alte preocupări până când, din întâmplare (dar acest fel de „întâmplări” care până la urmă se-mbină atât de precis încât par articulaţiile unui destin) l-am reîntâlnit pe Saint-Exupéry mai întâi în teatru şi acum scriindu-i biografia. Reântâlnirea presupune să-l cunoşti (ca să-l poţi recunoaşte) pe cel cu care te încrucişezi pe stradă. Ne-am văzut, ne-am recunoscut şi bucata de drum pe care-am făcut-o braţ la braţ pare rodnică : spectacolul cu Micul Prinţ care s-a jucat timp de cinci ani încheiaţi în Franţa şi prin lume (dar nu în România!) a plăcut, aşa cum place acum, judecând după tiraje şi după premiul pe care l-am obţinut, biografia lui Saint-Exupéry pe care am scris-o cu recunoştinţa celui care s-a lăsat călăuzit de sfaturile mai vârstnicului confrate.

Astăzi, de la distanţa tuturor acestor ani de experienţă literară şi după ce aţi publicat biografiile lui Anton Cehov, Feodor Dostoievski şi Albert Camus, ce loc îi rezervaţi biografiei lui Antoine de Saint-Exupéry?

Fiecare din aceste biografii are schepsisul ei şi legătura mea cu fiecare autor este atât de diferită încât orice încercare de a le reuni într-un acelaşi chenar pentru a le compara mi se pare sortită din plecare eşecului. Doi dintre ei (Cehov şi Saint-Exupéry) au ajuns scriitori din întâmplare; pentru Dostoievski şi Camus drumul a fost ales de la început şi fără şovăire. Numai că Dostoiveski, condamnat la moarte, dus până în faţa plutonului de execuţie ca s-audă pocnind gloanţele despre care nu ştia că sunt oarbe şi care a petrecut apoi patru ani de zile la ocnă cu lanţuri la picioare (ţarul Nicolai I-ul respingând propunerea directorului închisorii de a i le scoate ca urmare a bunei purtări a deţinutului)…, Dostoievski a devenit un altul, aşa cum presimţise : „Poate că într-o zi ne vom aminti împreună zilele însorite de altădată, tinereţea noastră şi năzuinţele pe care mi le smulg azi, însângerate din inimă şi le îngrop pentru totdeauna”, îi scrie el fratelui său Mihail în preajma plecării la ocnă. Iar Camus se întreabă în Carnetele sale cum de a ajuns atât de departe de ţinta pe care şi-o fixase în tinereţe, de omul care ar fi vrut să devină – şi care, de fapt, a reuşit, totuşi, să fie, hulit (este cuvântul potrivit) de aproape toată intelighenţia franceză. De fapt, de fiecare dată, ceea ce mă fascinează este felul în care „un caracter” (nu ştiu dacă termenul este potrivit) modelează hazardul pentru a-l transforma în destin. La Camus mă fascinează statornicia cu care a rămas credincios jurământului pe care şi l-a făcut când, ducându-se la liceu, a părăsit lumea oamenilor săraci (foarte săraci) pentru a intra în cea a „avuţilor” : va fi întotdeauna purtătorul de cuvânt al celor dintâi cărora Istoria nu le dă niciodată cuvântul. Saint-Exupéry (descendent al unei familii a cărei istorie urcă cel puţin până la Cruciade) este omul a cărei viaţă ascultă de sentimentul „onoarei”, al datoriei faţă de ceilalţi. Cel mai drag îmi este, totuşi, Cehov. Când i-ai cunoscut, asemenea oameni, demult dispăruţi, îţi rămân prieteni pe viaţă şi te sfieşti să fii mârşav pentru că s-ar întrista aflând că te-ai ticăloşit.

Portretul pe care-l faceţi încă din primele pagini ne dezvăluie un Saint-Exupéry plin de contradicţii, un om al cărui destin pare să fi hotărât cu precădere dincolo de voinţa acestuia : un om „care nu era nimic din ce acea să devină”, după ce încercase mai multe drumuri şi cariere, şi care ajunge până şi la cariera de scriitor, să zicem, din întâmplare.

E adevărat. Saint-Exupéry dă concurs la şcoala de marină – şi nu-l reuşeşte. Se înscrie la Şcoala de arte frunoase unde urmează cursuri de pictură şi ar vrea să devină arhitect. Se-ntâmplă însă că-n salonul uneia din rudele sale de la Paris, care-l şi găzduieşte vremelnic, se-adună câţiva din scriitorii care au înfiinţat La Nouvelle Revue Française şi editura Gallimard. Ajuns, din întâmplare, să piloteze în cadrul serviciului militar, Saint-Exupéry, care n-a visat niciodată să devină scriitor, le povesteşte acestora senzaţiile de aviator cu un asemenea talent încât este sfătuit să le scrie. O face şi ca să-şi verse năduful : mondenă cât cuprinde şi cu aere literare, logodnica lui îl părăseşte (mai puţin pentru că-şi riscă viaţa ca aviator cât pentru că, deşi de-o obârşie ilustră, este sărac lipit). Nuvela cu aluzii biografice scrisă cu această ocazie devine un roman, Courrier Sud, şi Saint-Exupéry îşi descoperă o vocaţie care vine mai puţin din simţul literar cât din bogăţia sufletească a cuiva care caută să dea un sens trecerii sale prin lume, care vrea să ştie ce este omul şi care este menirea lui. Literatura este pentru el mai puţin o „artă” cât un spaţiu privilegiat unde cugetul se confruntă cu sensurile, unde spiritul ia conştiinţă de sine şi se căleşte în lupta cu o lume pe care numai cuvântul o scoate din neant ordonând-o pentru a putea adăposti omul, cheia de boltă a creaţiei.

Revenind la arta literară a lui Antoine de Saint-Exupéry, cum aţi defini-o, ştiind că, aşa cum arătaţi în mai multe rânduri, cărţile sale sunt, în marea lor majoritate, rezultatul unor retuşuri, ştersături, transformări, luând aspectul unui adevărat patchwork, ca o iradiere multicoloră a geniului său.

Rolul lui Saint-Exupéry în istoria literaturii este atât de particular încât nici azi, mi se pare, cercetătorii (amăgiţi şi de importanţa acordată făra temei „aviatorului”) nu au reuşit să-l definească cu precizie. Poate pentru că nici Saint-Exupéry nu ştia exact încotro merge în literatură. în jurul lui, în mediile literare pe care le frecventează, marii scriitori ai acelui moment sunt autorii de romane-epopee : Proust publicase A la recherche du temps perdu şi Romain Rolland Jean Cristophe iar Georges Duhamel scria Vie et aventures de Salavin ; Roger Martin du Gard ia pentru Les Thibault premiul Nobel care fusese deja atribuit lui Thomas Mann pentru Buddenbrooks şi lui Galsworthy pentru The Forsyte Saga ; ceilalţi autori francezi ai epocii (Malraux, Aragon, Mauriac, Bernanos), care nu reuşesc să conceapă partituri de-o asemenea complexitate se impun, totuşi, prin romane simfonice, ample. Cultivat, inteligent, dotat cu un simţ literar deosebit de perspicace, Saint-Exupéry nu putea să nu-şi dea seama că, în ciuda succesului de public (ceea ce pentru un om de gust nu înseamnă nimic), în ciuda premiilor (care recompensează calităţile mondene şi nu pe cele literare) şi-n ciuda adaptărilor cinematografice (datorată noutăţii subiectului), cărţile sale (Courrier Sud şi Vol de nuit) nu sunt „la înălţimea” romanelor pe care le admiră. Scriitor autentic, care nu vânează notorietatea, dar, în acelaşi timp, jenat de a fi considerat un autor minor, Saint-Exupéry renunţă la roman. Retras, aproape, din literatură, unde nu se va întoarce decât silit de împrejurări, el scrie „pentru el” o carte de-un alt tip – atât de originală încât dintru bun început socoate că ea n-ar trebui publicată decât postum (ceea ce ar trebui să-l ferească de muşcăturile veninoase ale jurnaliştilor literari). Este Citadelle (titlu dat de editor), carte nu numai neterminată dar despre care nu putem şti ce-ar fi devenit : cititorului nu-i este dată decât o stivă de cărămizi. Ele nu sunt nici pe departe „catedrala” pe care arhitectul ar fi construit-o dacă ar fi avut răgaz s-o facă : într-o corespondenţă, adresată prietenei sale Nelly de Vogüé cu puţin înaintea morţii sale (ân iulie 1944), Saint-Exupéry scria : „Nu urmăresc nici un interes. Nu caut ca opinia publică să-mi dea dreptate. E de la sine înţeles că am ajuns într-un punct unde lucrurile se petrec cu mine însumi. Cartea asta va apărea după moartea mea căci nu o voi termina niciodată. Are deja şapte sute de pagini. Dacă n-aş lucra la ea decât aşa cum îmi lucrez articolele de ziar, şi tot mi-ar lua pe puţin zece ani numai ca s-o aranjez.”. Citadelle nu este o carte neterminată. Ea este o carte care nu există încă. O ştim cu atât mai mult cu cât, dintr-o asemenea „stivă” (articole, note disparate, însemnări diverse, fragmente neânsăilate), pusă în braţele editorului american din nevoia unui avans, s-a născut, la presiunile acestuia, Terre des hommes, o carte în care se regăsesc toate aceste „cărămizi” dar care este cu totul altceva, aşa cum un cuvânt este cu totul altceva decât literele care-l compun. De fapt, complexat de literatura timpului său, Saint-Exupéry nu-şi dădea seama că o clădeşte deja pe cea de după război. O literatură nouă care adună elementele cele mai disparate, frânturile de experienţă cele mai diverse pentru a le reuni într-un tot prin subiectivitatea autorului… Nu e locul, aici, să mă întind explicând ce anume înţeleg prin această „literatură nouă” care corespunde, mi se pare, unei noi mentalităţi (străină, din păcate, literaturii române de azi – cu excepţia autorilor zişi „onirici”). Mă mulţumesc să semnalez că, prin felul de a concepe fapta literară, Saint-Exupéry şi-a depăşit contemporanii – sau, cum spun în cartea care este pretextul acestui interviu : „Saint-Exupéry se îndoieşte de el pentru că pierde la aruncarea greutăţii fără să-şi dea seama că face parte din cei câţiva autori care au inventat aruncarea suliţei.”

În ce priveşte tematica Micului Prinţ şi, mai cu seamă, capacitatea autorului său de a „radiografia osatura existenţei », înţelegând prin aceasta definiţia însăşi a mitului, ce ar trebui să reţină cititorul contemporan în faţa acestei capodopere cu sensuri atât de multiple încât o face să fie dificil de catalogat: carte pentru copii, carte pentru adulţi sau carte pentru fiecare dintre noi?

De fapt, Micul Prinţ, ducându-se direct la întrebările fundamentale ale existenţei este, tocmai de aceea, o carte foarte simplă: cu cât ne apropiem de esenţial, cu atât problemele vieţii noastre devin mai clare – şi răspunsurile mai puţin evidente. Adaptând şi apoi punând în scenă Micul Prinţ foarte repede am înţeles că sub forma unui basm se ascunde un dialog al autorului cu el însuşi – ceea ce m-a îndemnat să construiesc spectacolul sub forma unui „joc” între două personaje (un om matur şi un copil) care sunt o aceeaşi persoană. Cea mai în vârstă înscrisă în timp, cealaltă atemporală. Pentru că, de fapt, Saint-Exupéry lasă să se înţeleagă că omul este o făptură dublă şi că acest „copil care ne locuieşte”, acest Mozart care există în fiecare din noi şi pe care normele stupide ale existenţei sociale îl împiedică să se împlinească (vezi Terre des hommes) este firul de lumină care trece prin carnea noastră perisabilă, agăţată vremelnic pe acest fir ca o rufă pusă la uscat. El este permanenţa, el este partea noastră de imortalitate. Preocupaţi să hrănim „soarţa” muritoare, „trădăm” micul prinţ sădit în noi de la naştere. în circumstanţe excepţionale, Micul Prinţ reuşeşte totuşi să se facă auzit în hărmălaia vieţii noastre sociale. Ne aduce aminte că „esenţialul nu se vede cu ochiul” şi că „numai cu inima putem vedea lucrurile aşa cum sunt”. Citind „cu inima” textul lui Saint-Exupéry, despuiat astfel de narațiune, el are simplitatea biblică a adevărurilor fundamentale. De aceea, mă socotesc îndreptăţit să cred că el este un mit – ceea ce explică extraordinarul succes de public – al unui text din care cei care l-au publicat (alţi editori l-au refuzat considerându-l „nătâng”) sperau să vândă în cel mai bun caz câteva mii de exemplare, şi care s-a vândut până azi în circa cinzeci de milioane de exemplare, tradus în peste 200 de limbi şi dialecte. Carte pentru copii ? Carte pentru adulţi ? Tocmai, acesta este semnul distinctiv al unui mit – cel al „şiretului” Ulise, cel al „nebunului” Don Quijote, cel al „nefericitului” Faust, cel al păstorului mioritic ! Mitul este atât de elementar încât e… la mintea copiilor ! el este totodată atât de înalt încât, aidoma stelei polare, şi ea de-o evidenţă încât şi-un copil o poate recunoaşte, el poate sluji drept reper celor mai cutezători navigatori.

Interviu realizat de Dan Burcea

 

 

 

mai 13, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *