Interviu.Vincent Engel : „Ficțiunea mai este, de altfel, și ceea ce ne permite să scăpăm de unicitatea realului”

Scriitorul belgian de limbă franceză Vincent Engel a sărbătorit în luna septembrie vîrsta de 50 de ani. Profesor de literatură contemporană la Université catholique de Louvain la Neuve și de istorie contemporană la Institut des hautes études des communications sociales de la Bruxelles, el îmbină munca pedagogică cu cea de scriitor, navigând cu ușurință de la domeniul teoriei literare la cel al eseului sau al ficțiunii, ultimul domeniu cuprinzând piese de teatru, nuvele și romane. Cursurile sale universitare sunt o ilustrare a acestei diversități tematice, cuprinzând istoria ideilor, formele literare, analiza formelor ficționale, istoria literaturii contemporane. Regăsim aici idei prețioase pentru profesorul Vincent Engel: nevoia de a scruta Istoria în căutarea sensului condiției umane, având, în centru, paradigma camusiană a omului revoltat; raportul dintre real și ficțional în transmiterea experienței individuale și colective, în special în situații extreme ca cele din lagărele de concentrare; analiza aprofundată a operelor literare, având o preferință pentru roman, în scopul de a-i identifica configurațiile istorice, sociale, culturale care au asistat la nașterea lui. În ce privește opera sa de ficțiune, răsplătită prin mai multe premii literare, ea reflectă aceeași sete de a aprofunda secretele ființei umane, interogând teritoriul ei cel mai intim: umanitatea sa. Din această perspectivă, autorul își convoacă personajele, invitându-le să răspundă la întrebările legate atât de identitatea cât și de capacitatea lor de a-și îndeplini datoria de oameni, chinuiți între iubire și ură, între violență și pace, între demnitate, lașitate și slăbiciune.

Imposibil, în aceste condiții, de a survola prea repede o operă de o așa amploare și de a-i scoate la lumina zilei secretele – pentru a v-o prezenta, l-am rugat pe Vincent Engel să răspundă în exclusivitate pentru cititorii Observatorului cultural la aceste câteva întrebări, ceea ce a acceptat cu amabilitatea are îi este familiară.

Reprezentați, astăzi, una din vocile majore ale literaturii belgiene francofone, un scriitor în plină maturitate creatoare. În această lună, în care vă sărbătoriți ziua aniversară, ce am putea să urăm profesorului și scriitorului Vincent Engel?

Peste câteva zile, voi împlini vârsta de cincizeci de ani. Nu mi-au plăcut niciodată aniversările. Dar, de câteva zile, în loc să mă hrănesc cu gânduri negre despre această dată aflată la răscrucea vieții, și despre timpul care trece așa de repede, am hotărât să aleg o soluție radicală: să fac ca și când aceasta nu m-ar privi personal. Asum ceea ce unul din personajele mele, Asmodée Edern (un personaj nemuritor care traversează mai multe din romanele mele) spune despre timp: că el este o noțiune exagerată. Nu împlinesc cincizeci de ani sau, dacă da, atunci ei reprezintă încă o vârstă a copilăriei. Sau, mai degrabă, a adolescenței. Am început să trăiesc cu adevărat și pe deplin la 18 ani. Cred că contorul s-a oprit la această vârstă. Prin urmare, dacă vreți să-mi urați ceva, atunci urați-mi să mor la 18 ani, peste foarte, foarte mulți ani.

Multiplele dumneavoastră activități vă obligă să faceți față exersând mai multe meserii, cea de profesor și cea de scriitor. Cum ajungeți să le conjugați, păstrând în același timp cezura necesară fiecăreia dintre ele?

Dacă aș fi deschis o pizzerie sau dacă aș fi făcut pe instalatorul în timpul week end-ului, aș fi putut spune că am mai multe meserii. Dar, în mod fundamental, faptul că predau, că scriu, că colaborez la scrierea de materiale pentru spectacole împreună cu Franco Dragone, nu fac parte decât din unul și același lucru: îi fac pe oameni să gândească istorisindu-le povești. Trebuie să recunosc, uneori agenda mea este greu de gestionat. Trebuie să fiu foarte organizat, foarte structurat. Să fiu capabil să treci de la o muncă la alta, uneori într-o secundă. Ca un procesor multitasking.

Vorbind de libertatea de creație, să ne oprim o clipă la afirmația dumneavoastră: „Singură ficțiunea este cea care mă interesează. Ea este purtătoare a tuturor libertăților. Ea poate să spună mai multe lucruri decât eseurile, oricât de profunde ar fi ele. Trebuie să ne imaginăm scriitura ca pe un acquis al libertății?

Am consacrat subiectului despre ficțiune un eseu. Cred că avem o idee foarte falsă despre ea. Credem că este o minciună, o invenție. Ficțiunea este singurul raport pe care-l putem avea cu o realitate trecută și care, prin definiție, a încetat în mod definitiv să ne mai fie la îndemână. Realul este imediat, ceea ce înseamnă că este trăit în momentul prezent, fără mediație. De îndată ce vorbim de real, încetăm să mai fim în realul de care vorbim. A trecut, nu mai există decât prin intermediul discursului pe care-l construim despre el. Zece persoane care au trăit același eveniment vor putea construi zece discursuri atât de diferite încât cei care-i vor asculta vor avea impresia că este vorba de zece evenimente diferite. E vorba, deci, de o libertate dar o libertate care – ca toate adevăratele libertăți – ne angajează la o extraordinară responsabilitate. Ficțiunea mai este, de altfel, și ceea ce ne permite să scăpăm de unicitatea realului. Nu există decât o singură realitate, nu suntem decât ceea ce suntem. Eu nu voi fi niciodată o femeie (și nu vorbesc aici de chirurgie), sau Steve Jobs sau Albă ca Zăpada. În schimb, grație ficțiunii, pot să imaginez, să trăiesc (pe cât este cu putință) viețile pe care nu aș fi avut ocazia să le trăiesc. Scriitura și ficțiunea sunt o sporire a posibilelor. Fraza care definește cel mai bine acest lucru ne vine de la o operă a lui Purcell, al cărei libret a fost scris de Nahum Tate: Dido & Aeneas. Această frază spune: „Remember me but forget my fate”. Este vorba de aria magnifică a Didonei în momentul în care moare. Ce vrea să însemne aceasta? Cum poți să-ți amintești de cineva uitându-i destinul? Este tocmai fiindcă destinul este o scleroză. Didona nu a fost decât această ființă: o regină părăsită de iubitul ei. Dar ea ar fi putut să fie o mie de alte Didone. Cu ajutorul memoriei, le putem oferi celorlalți, morți sau vii, viețile pe care aceștia nu le-ar fi trăit. La fel se petrece și cu noi.

Mulți critici au remarcat, totuși, că această libertate, al cărei elogiu îl faceți, rimează întotdeauna la dumneavoastră cu o rigoare absolută în ce privește construcția narativă și crearea personajelor. Permiteți-mi să vă pun pur și simplu întrebarea: cum scrieți?

Cum tocmai vă spuneam, libertatea înseamnă responsabilitate. Nu cred în scriitorii care spun că se așază la masa de scris fără să știe încotro merg. Poate că nu vor să scrie lucrul acesta, să‑l „concretizeze”, dar romanul pe care se pregătesc să-l scrie este prezent aici, în mintea lor. Realul este haotic; ficțiunea este o ordonare, o punere în perspectivă. Trebuie să dai un sens dezordinii, absurdului. Chiar dacă acest sens este o iluzie. Sensul este, de asemenea (și în primul rând), o formă, o structură. Înainte de a începe să scriu un roman, trebuie deci să-l pregătesc. Acest lucru îmi cere uneori un an, alteori douăzeci și cinci. Am scris în vara aceasta (în orice caz am început să scriu, căci lucrurile vor dura mai mult decât credeam) un roman la al cărui proiect gândesc din 1987. Am scris deja câteva nuvele, o primă versiune a romanului și, acum, am reluat totul de la început. Am făcut cercetări, am întocmit un plan în timpul anului universitar, pentru că nu pot să scriu decât în timpul vacanței de vară. Așadar, atunci când mă aflu în fața caietului, cu stiloul în mâna, nu-mi pot permite să-mi spun: „Bun, ce scriu acum?” Trebuie ca totul să fie pregătit. Din acel moment, mă pot concentra asupra unei părţi esenţiale care este scriitura, stilul.

Aţi scris: „Tăcerea a fost limba mea maternă”. Putem afirma astăzi că opera dumneavoastră literară este o revanșă împotriva acestei tăceri, o tăcere finalmente ruptă?

Cu siguranţă. Traducerea germană a romanului meu Oubliez Adam Weinerberg este tocmai Weinerberg’ schweigen, Tăcerea lui Weinerberg. Mă urmărește și acum ultima noapte când mama mea mai era încă în viaţă, noapte în timpul căreia mi-a vorbit îndelung… dar era atât de slăbită din cauza bolii, încât n-am înțeles nici cea mai mică silabă din ce-mi spunea… Am retrăit același lucru în timpul agoniei tatălui meu. Prin urmare, da, ceea ce scriu este o revanșă împotriva acestei tăceri, dar nu o victorie; nu voi ști niciodată ceea ce mama, ceea ce tatăl meu au vrut să-mi spună înainte de a pleca din această lume. Îi cunosc destul de bine pentru a ghici oarecum, dar va persista fără încetare această lipsă, această îndoială. Erau, poate, cele mai neînsemnate banalităţi sau era cheia eternităţii. Sau, cel mai simplu și mai fundamental, o cheie de iubire și de serenitate.

Mărturisirile despre copilăria și despre relaţia cu tatăl dumneavoastră ne conduc la una din temele esenţiale a literaturii dumneavoastră, aceea a identităţii, în speţă a identităţii evreiești, așa cum o tratați în romanul Oubliez Adam Weinerberger.

Tatăl meu era un evreu totalmente ateu. Străbunica mamei mele era o evreică convertită, tatăl meu a refuzat însă ca mama să se (re)convertească la iudaism, datorită faptului că religia nu avea nicio importanță pentru el. Cum nici pentru mine. Am crescut într-o școală catolică, dar mă simt pe deplin evreu, din punct de vedere filosofic și moral. Copiii mei nu au primit nicio educație religioasă; e ciudat, amândoi se recunosc ca fiind evrei. Lucrul la care ţin cel mai mult vorbind de această identitate este tocmai contrariul care stă la temelia politicii Israelului de astăzi: refuzul radical al oricărei forme de naţionalism, atașamentul faţă de spiritualitate, mai mult decât față de materialitate, certitudinea că poţi pierde totul peste noapte, că trebuie să părăsești totul, fără a-ţi pierde din acest motiv sufletul și identitatea. Nu-mi plac izolarea identitară, fanatismul religios. Pentru mine, iudaismul nu este o religie.

O altă temă esenţială a universului dumneavoastră romanesc este dragostea pentru Italia, ale cărei secrete sunt dezvăluite în saga romanescă Retour à Montechiarro. Urmând destinul a cinci generaţii de femei care luptă pentru a învinge blestemul violenţei bărbaţilor și al ravagiilor Istoriei, construiţi un roman care ridică condiţia acestor personaje la înălţimea destinului universal al întregii omeniri înghiţite de « voracitatea stupidă a oamenilor »: este un roman construit din slăbiciunile și din rănile noastre și în care întregul nostru destin este în joc.

Am scris acest roman în aceeași perioadă în care definitivam cursurile despre istoria revoltelor și a revoluțiilor, cursuri pe care le dau la Institut des hautes études des communications sociales. Romanul își găsește însă izvorul într-o bucată muzicală scrisă pentru ghitară de Sting, „Saint Agnès and the burning train”. Această bucată muzicală este cea care mi-a inspirat cu adevărat structura globală a romanului și miezul lui narativ. Spun asta pentru a preciza că, deși ideile sunt cele care se află întotdeauna în centrul scriiturii mele, există și o parte esențială de instinctiv, de senzitiv. E adevărat că acest roman este centrat pe prezența femeilor. Am avut întotdeauna oroare de orgoliul nemăsurat al bărbaților. De orbirea, de certitudinile lor murdare de sînge. De setea lor de putere. Omul a rămas foarte apropiat de primate în unele privințe.

Sébastien Morgan, unul din personajele acestui roman, fotograf belgian, o ajută pe tînăra Laetitia să pună capăt blestemului ce apăsa asupra familiei sale. Este un om plin de umanism, clarvăzător. Or, întîmplarea face că ați publicat deja una din cărțile dumneavoastră, La vie oubliée, cu acest pseudonim. Să credem că în spatele acestui personaj se ascunde însăși persoana dumneavoastră?

Sébastien Morgan este unchiul lui Baptiste Morgan, numele pe care l-am folosit într-adevăr pentru a publica trei romane (La vie oubliée, dar și Mon voision, c’est quelqu’un și unul în Quebec, L’art de la fuite). Baptiste este personajul central al primului meu veritabil roman. Semăna mult cu mine, nu doar pentru, eventual, unele calități (ce rămân de găsit…): tânăr universitar, visând să devină scriitor, un pic stângaci din punct de vedere sentimental… Acest roman nu a fost și nu va fi niciodată publicat, dar am păstrat o adevărată simpatie pentru acest personaj (mai ales că el s-a născut în același timp cu Asmodée Edern), l-am păstrat, așadar, așa cum era, oferindu-i o genealogie care urcă până la Népomucène Ruspin, protagonistul romanului meu Les Angéliques, a cărui acțiune se petrece în secolul al XVII-lea. Sébastien Morgan este unchiul lui. Cum este scriitor, i-am permis să publice unele din cărțile sale… Vorbind serios, n-am suportat niciodată să fiu redus la o singură imagine. Am început să public mai întâi nuvele, și toată lumea a început să strige: „Engel scrie nuvele”. Pe mine, însă, ceea ce mă interesează este ficțiunea, fără să iau apărarea vreunui gen în special. Cu toate acestea, oamenilor, și în special criticilor, le place să vă închidă într-o rubrică oarecare. Prin Baptiste, am vrut să-mi ofer o libertate nouă. Așa cum Gary a făcut-o cu Ajar[1]. Cu deosebirea că, astăzi, un astfel de lucru este imposibil. De acum încolo, Baptiste nu mai e decât un simplu personaj. Nu mai intenționez să public sub acest heteronim. Asta ar sfârși prin a deveni o cochetărie, din moment ce toată lumea știe că este vorba de mine.

Dați-mi voie să vă pun o ultimă întrebare: care sunt, în acest moment, proiectele dumneavoastră literare?

Îmi place enorm Aragon. A scris versuri minunate: „Nimic nu i se cuvine omului, nici forța/ Nici slăbiciunea lui, și când crede/ Că deschide brațele, umbra lui desenează o cruce”. Cu evoluția editurilor franceze actuale, centrate din ce în ce mai mult pe „blockbusters” și pe un tip de literatură care nu este cea pe care eu o apreciez cu precădere, am învățat să nu mai vorbesc despre proiectele mele câtă vreme ele nu vor vedea lumina zilei. Ceea ce pot să vă spun însă e că scriu în acest moment un roman pe care l-am scris deja prima oară acum trei ani și care reprezintă împlinirea unui proiect vechi de 25 de ani…

Interviu realizat și traducere, Dan Burcea

Cărțile citate în acest articol:

La vie oubliée, sub pseudonimul Baptiste Morgan, roman, éditions Quorum, Gerpinnes, Belgique, 1998

Oublier Adam, Éditions Fayard, 2000.

Retour à Montechiarro, Éditions Fayard, 2001.

Mon voisin Mon voisin, c’est quelqu’un, sub pseudonimul Baptiste Morgan, roman, éditions Fayard, 2002

Les Angéliques, roman, éditions Fayard, 2004

Fiction : l’impossible nécessité. Sur les récifs des sirènes naissent les récits des silènes, essai, Asmodée Edern Éditions, Ohain, 2006.

Pentru mai multe amănunte, puteți consulta site-ul personal al autorului :

http://www.edern.be/infos/

Editorii români pot consulta pe acest site opera literară a lui Vincent Engel care merită să fie tradusă și făcută cunoscută în România.

[1] Aluzie la scriitorul francez Romain Gary care a publicat și obținut al doilea premiu Goncourt i,sub pseudonimul Emile Ajar, n.n.

mai 13, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *