Premiul Goncourt pentru romanul de debut 2014: „Arden” de Frédéric Verger

Remarcat încă din toamnă, când a făcut parte din aproape toate listele celor mai importante premii literare franceze și, mai ales, din ultimul careu al selecției pentru premiul Goncourt, romanul Arden al lui Frédéric Verger a fost devansat atunci de numai două voturi în favoarea lui Pierre Lemaître, fericitul câștigător cu romanul „Au-revoir la-haut”. Între timp, Arden și-a urmat drumul către admirația cititorilor și recunoștința juriilor, câștigând între timp premiul Thyde Monnier 2013, decernat de Société des Gens de Lettres, și premiul Mémoire Albert-Cohen.

Decernarea, la 4 martie, a premiului Goncourt du premier roman nu face decât să confirme și să încununeze valoarea cu totul excepțională a acestei cărți descrisă în cuvinte elogioase, încă de la primirea manuscrisului, de Jean-Marie Laclavetine, de la editura Gallimard: „ Acest manuscris avea toate calitățile pentru a se face remarcat. Mi-a plăcut la acest autor capacitatea invenției, modul în care știe să organizeze povestirea cu vioiciune și adesea cu simț comic, reușind însă să-i păstreze caracterul tragic. Stilul său este foarte bogat cu o pronunțată artă a metaforei”. Concisă, elogioasă, promițătoare și, până la urmă, judicioasă carte de vizită pentru – să nu uităm – un roman de debut al unui romancier necunoscut până acum, profesor de liceu la Saint-Maur des fossés, nu departe de Paris. Critica a confirmat și a dat consistență acestei prealabile prezentări, vorbind de „un roman pseudo-istoric bogat, scris cu o admirabilă măiestrie” (Fabienne Pascaud, Télérama), care „conjugă cu brio comedia, drama, personaje pline de fantezie, de nebunie uneori”, al unui un autor care „cu o pană precisă îmbinând lirismul cu ironia sumbră, excelează în arta portretului, a descrierii naturii” (Marianne Payot, L’Express). Înarmat cu aceste argumente de lectură, cititorul nu dorește decât să se lase purtat de firul celor peste patru sute de pagini și să se îmbarce într-o călătorie plină de promisiuni și suspans, într-o povestire complet inventată, după cum mărturisește însuși autorul care, încă de la prima frază, ne adresează o invitație în universul copilăriei dominat mai mult decât oricare altul de un permanent mister: „Când eram copii, se întâmpla deseori ca părinții să ne încredințeze, pe sora mea și pe mine, unei mătuși care locuia la Montreuil, la ultimul etaj al unei case înguste și înalte”. Tonul este dat de figura excentrică a acestei mătuși de origine rusă și care trăise în Germania, o femeie „cu părul cenușiu, nepieptănat, prins în agrafe și zbârlit ca penele unui cuib”, de felul ei neobișnuit de a vorbi, folosind expresii fără înțeles pe care copiii le luau drept „scăpărări provenind dintr-un creier plin de scântei”. Acest preambul are aici un triplu rol narativ, dând nu numai tonul în alcătuirea unei tipologii a personajelor dar și a epocii desfășurării acțiunii și, nu în ultimul rând, a materiei cu totul particulare care va alimenta natura acestui roman pe care-l putem califica de alegoric, termen asupra căruia vom reveni. Locul acțiunii este primul element semnificativ: romanul se petrece în Marsovia, oraș imaginar, inspirat de opereta „Văduva veselă”, de Lehar, situat la granița cu Ungaria, România și Ucraina. Într-un colț pierdut al acestui ținut fictiv, se află Grand Hôtel Arden, fost sanatoriu, construit în pur stil Art deco, peste care va veghea, între 1927 și 1944, unchiul Alexandre și mătușa Irena Rocoule. Real sau legendar, acest loc se bucură, în orice caz, în istoria familiei Rocoule de renumele „unui paradis construit pe ruinele unei patrii pierdute”, ceea ce dă locului un mister și mai mare. „Dă-mi mâna, cititorule”, scrie autorul ca o invitație la o descriere a locului ce ocupă pagini întregi de o frumusețe unică prin încărcătura unui stil care folosește metaforele drept repere de neuitat în care totul prinde viață și transformă locurile într-un domeniu de vis. Același lucru se petrece și cu personajele. Astfel, ar fi nedrept să spunem că Alexandre Rocoule era (numai) un om excentric. Figura sa de veșnic îndrăgostit, de mare amator de operetă, de compozitor ratat, de etern visător, face din el prototipul legendar al creatorului rătăcit pentru totdeauna la limita dintre real și imaginar. Nu este singur în această aventură de muzician autodidact și pe jumătate ratat, prietenul său apropiat Salomon Lengyel îl însoțește, chiar dacă, din același motiv, este obligat și el să exerseze meseria moștenită de la tatăl său, aceea de croitor, incapabil să termine vreodată costumele croite și cusute pe jumătate.

Puțin contează însă pentru cei doi prieteni și muzicieni complici că proiectele lor de operete nu ajung niciodată la final, ideile de scenarii sunt pentru ei ca o adevărată și continuă sărbătoare în care mii de confeti izbucnesc ca „ din buzunarul unui om petrecăreț scoțându-și batista din buzunar”. Nimic nu tulbură viața calmă a acestui colț de paradis în care hotelul Arden pare să fie centrul în care fericirea și liniștea zilelor senine s-au instalat pentru totdeauna pentru bucuria oaspeților obișnuiți ai unchiului Alex și ai mătușii Irena. Din nefericire, ororile războiului, ale nazismului, ale gărzilor negre și pogromului nu întârzie să atingă și Marsovia și armonia care domnea peste hotelul Arden. Alexandre îi adăpostește pe prietenul său Salomon si pe fiica acestuia Esther, de care se îndrăgostește la nebunie. În subsolul hotelului își vor găsi adăpost și membrii unei orchestre evreiești amenințată cu deportarea și exterminarea. Această a doua parte a romanului se impune printr-un dramatism la fel de bine construit ca și comicul și neverosimilul primei părți, fără să reducă în nici un fel umanismul întregii povestiri, ca să nu mai vorbim de deznodământul al cărui mesaj puternic se impune ca o încoronare a acestei narațiuni cu totul excepționale, plină de un umanism în care condiția ambivalentă a omului – capabil de cel mai mare bine ca și de răul cel mai catastrofic – este redată cu o forță unică. Deși alimentată de imaginar, viziunea pe care Frédéric Verger o are asupra tragismului istoriei nu-și pierde nicidecum caracterul ei dramatic. Dimpotrivă, ea reușește, cu mijloacele alegoriei de care vorbeam mai sus, să ajungă la transcenderea realității primordiale a realității morții, la convertirea ei într-un etern spectacol, într-o efuziune de scenarii care mai de care mai stranii, mai neverosimile și, în totalitate, lipsite de final, ca o permanență a unei realități duble, făcută să atenueze dramatismul celei dintâi. Acesta este marele pariu al romanului lui Frédéric Verger, de a răspunde cu mijloacele literaturii la întrebarea fundamentală despre modalitățile de reprezentare a realității și de umanizare a spațiului distrus de bestialitatea războiului. Autorul inventează, prin urmare, o lume în care trecerea de la un registru la altul, de la violența omniprezentă a urii la visarea contagioasă închisă în scenariile de operetă fabricate cu o naturalețe deconcertantă de imaginația debordantă a celor doi prieteni sfârșește prin a se impune ca o soluție de rezolvare a conflictului propus de autor: „De vreme ce lumea e nebună, nu trebuie oare să devenim și noi nebuni?”, se întreabă în cor Pleskin și Prokoș, două din personajele romanului.

Fără să devină un decor de carton, lumea care gravitează în jurul hotelului Arden încearcă să creadă până în ultimul moment că războiul o va ocoli, că este de ajuns să te agăți de o speranță, de o iluzie pentru a îndepărta răul și a-l învinge. Astfel, arta devine pentru Frédéric Verger un balsam vindecător peste rana istoriei, iar artistul, singurul capabil să aibă acces, prin imaginar, la această terapie salvatoare. Acesta este, credem noi, motivul pentru care scriitorul francez folosește din abundență cele mai alese, mai expresive și mai căutate ornamentele de stil, tocmai pentru a spăla urâțenia pe care până și simpla enumerare a crimelor ar risca să conducă la eclipsa totală a frumuseții ființei umane. De multă vreme, caracterul salvator al mitului lui Orfeu nu a mai fost folosit cu o atare forță ca în romanul de față. Este motivul pentru care la aprecierea făcută de critică asupra stilului ales al lui Frédéric Verger considerăm necesar să adăugăm și marea forță etică pe care romanul său o degajă, într-o manieră aleasă și fără ostentație, cum marile romane știu să o facă și așa cum este pe deplin cazul aici.

Arden este o carte ca o sărbătoare, o carte a cărei lectură nu încetează să ne urmărească multă vreme cu discretul parfum lăsat de trecerea fulgurantă a destinului uman, ca o inocență mereu dorită și fără încetare fragilă.

Dan Burcea

Frédéric Verger, Arden, Éditions Gallimard, 2013, 480 p.

mai 13, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *