Întoarcerea la stilistică ? Limba literară – o carte de Gilles Philippe și Julien Piat

A scoate teoria literară din cercul restrâns al specialiștilor și a o propune publicului larg din perspectiva unui secol și jumătate de proză (1850-2000) este pariul pe care Editura Fayard îl face prin publicarea cărții La langue littéraire – Une histoire de la prose en France de Gustave Flaubert à Claude Simon/Limba literară – O istorie a prozei în Franța de la Gustave Flaubert la Claude Simon, ai cărei autori sânt reuniți sub autoritatea a doi profesori de stilistică, Gilles Philippe de la universitatea Paris III – Sorbona și Julien Piat de la Universitatea din Grenoble. Autorii ne propun două piste de reflecție pentru înțelegerea evoluției literaturii ca fapt social și ca fapt de limbă, una transversală, care să studieze „formulările succesive ale marilor chestiuni cu care au fost confruntate limba și literatura“, și alta secvențială, care să arate, printr-o serie de decupări generaționale, modul în care „aceste chestiuni și aceste practici se articulează la un anumit moment al istoriei naționale și formează un fascicol“. Anul 1850 pare a fi momentul cultural în care se impune ideea că limba scriitorilor nu mai poate fi redusă la limba comună.

Metafora lingvistului Pierre Encrevé, conform căreia „literatura consistă în a forja o limbă străină în cadrul limbii materne“, este, în cazul de față, cea mai potrivită pentru a descrie acest lung și complex proces de evoluție a literaturii ca obiect imaginar și ca obiect lingvistic. Într-adevăr, ideea că limba literaturii este un fel de limbă străină în raport cu limba vorbită o găsim la mai mulți autori celebri, cum ar fi Proust – „cărțile frumoase sânt scrise într-un soi de limbă străină“, Jean-Paul Sartre – „Vorbim în propria limbă, scriem într-o limbă străină“ sau Roland Barthes – „Scriitura este o limbă străină în raport cu limba noastră, și acest lucru este chiar necesar pentru ca să existe scriitură“. Această formulă ridică însă pentru autorii Limbii literare… o lungă serie de întrebări, pe care le reproducem în totalitate, dată fiind importanța lor în ansamblul lucrării: „De ce o asemenea metaforă a sfârșit prin a apărea ca o formulare exactă a realității? Cum s-a ajuns să se creadă că ea reflectă cum se cuvine raportul specific pe care literatura âl întreține cu limba comună? Ce forme gramaticale proprii literaturii au putut permite să se opună astfel «limba literară» și franceza de zi cu zi? De ce cea dintâi a încetat să constituie idealul limbii națiunii pentru a deveni «celălaltul» ei („son autre“)? De ce în Franța și numai în Franța? De ce numai începând din 1850 și doar până în 2000?“.

Limba literară a păstrat, în toată această perioadă, două accepții relevante, mai întâi cea de normă elevată („la norme haute“) și cea de limbă a scriitorilor, păstrându-și în mod exclusiv sensul ei filologic, așa cum este definit de Ferdinand de Saussure: „prin «limbă literară» înțelegem nu numai limba literaturii, ci și, într-un sens mai general, orice specie de limbă cultivată, oficială sau nu, în serviciul întregii comunități“. Postulatul saussurian ridică, așadar, limba literaturii la rangul de stare ideală, capabilă să se erijeze în normă și să permită constituirea unei limbi comune, a unei koiné, „o stare normată a practicilor de limbă oficializată de o colectivitate, în mod tacit sau nu, ca norma ei elevată“. Or, această realitate, valabilă pentru secolele de literatură franceză clasică, are tendința să dispară începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu emergența interesului din partea scriitorilor pentru individuarea limbii, în scopul exploatării aptitudinii acesteia de a da seamă de experiența estetică individuală ca emancipare față de normă, de autonomizare a acesteia, așa cum s-a petrecut de la Flaubert încoace. Limba normată, limba-conservator, va lăsa locul practicilor lingvistice noi, adică limbii-laborator. De aici până la a vorbi de stil nu mai e decât un pas infim, iar formula cea mai fericită îi aparține lingvistului Charles Bailly, pentru care limba literară nu este decât o „deformare sublimă“ a limbii vorbite.

Categoria de stil este cristalizată aici în jurul a trei mari orientări: cea dintâi consideră că „locutorul are vocația de a-și apropria limba comună după necesitățile care-i sânt dictate de personalitatea sa sau de nevoile expresive locale, sau, și mai mult, prin înscrierea într-un gen de discurs“, cea de-a doua depinde de faptul că „folosirea limbii în timpul construirii discursului se efectuează prin alegeri care privesc materialul lingvistic (gramatică, lexic, sonorități…)“ și, în fine, cea de-a treia, care consideră că „literatura se definește printr-un travaliu conștient al posibilităților oferite de limbă, travaliu orientat de o opțiune «estetică».“ Acestea aduc în centrul atenției relația autorului cu limba literară și cunoscuta dispută dintre puriști și creatori, ilustrată de scandalul provocat de articolul Flaubert écrivât mal, publicat în numărul din 14 mai 1919 al revistei La Rose rouge de Louis de Robert, prin care acesta reproșa scriitorului greșelile de gramatică culese din opera sa. Cu câțiva ani în urmă însă, romanul Madame Bovary fusese ales, în urma unei anchete în rândul breslei literare, organizate de cotidianul L’Excelsior în 1912, „cel mai frumos roman al limbii franceze“. Vânătoarea puristă fără sens a greșelilor gramaticale este combătută și de Paul Souday, care îi succedă lui Anatole France la Le Figaro în calitate de cronicar literar și care afirmă că: „un mare scriitor știe în mod obligatoriu să scrie“. într-o scrisoare adresată lui Paul Souday în 1946, André Gide va insista pe aceeași linie: „Mă simt, e adevărat, îngrijorat de tot ce are atingere cu limba noastră și dornic de a-i menține puritatea, dar și dornic de a mă folosi de toate posibilitățile pe care ea mi le oferă și sânt incapabil să confund a scrie bine cu a scrie corect“.

Cea mai radicală poziție o au însă apărătorii așa-zisei „rebeliuni a literaturii împotriva normei“, dintre care cităm afirmațiile oarecum exclusiviste ale lui Adolphe Noreen, pentru care nici istoricul limbii, nici lingvistul, nici statisticianul nu au puterea de a judeca limbajul. „Cui să-i atribuim așadar această autoritate? Ea aparține inventatorului, a celui care scrie formele de care se servește apoi omul comun, scriitorului, filozofului, poetului.“ Ideea unei rupturi între clasicism și modernism nu se poate imagina în materie de limbă literară, în ciuda rupturii mai mult sau mai puțin pronunțate a discursului literar de la 1850 încoace, și afirmația lui Charles Bailly din Le langage et la vie nu face decât să întărească acest lucru: „Limba literară este o formă de expresie devenită tradițională; ea este un reziduu, o rezultantă a tuturor stilurilor acumulate de-a lungul generațiilor succesive, ansamblul elementelor literare digerate de comunitatea lingvistică, și care fac parte din fondul comun, rămânând însă distincte de limba spontană“. Interesant este și faptul că acestei perioade de ruptură în limba literară îi coincide și reinventarea noțiunii de „proză“, cum arată Stéphanie Smadja și Gilles Philippe în capitolul 8, „Invenția prozei“. Categoria de proză încetează să mai fie definită într-un mod negativ, ca o formă de discurs nesupusă organizării versificate. Rolul esențial îi este atribuit lui Gustave Flaubert, ale cărui contribuții în domeniul stilistic se pot rezuma la trei principii fondatoare: primul, cel al „artei pentru artă“, care, la autorul Educației sentimentale, înseamnă că forma contează pentru ea însăși, ea fiind cea care definește literatura, și nu alegerile ce țin de conținut; al doilea este „impersonalitatea“ operei, artistul fiind în opera sa „ca Dumnezeu în creație; invizibil și atotputernic“; al treilea principiu este grija pentru „lisaj“, ceea ce se traduce la Flaubert prin efectul de a găsi o unitate pe care nici regimul discursiv al elocinței și nici forma versificată nu-l pot asigura.

Un alt autor major din această perioadă este Marcel Proust, al cărui stil Stéphanie Chaudière îl analizează din perspectiva preciziei și a splendorii imaginilor datorate metaforelor filate, care au nevoie de timp pentru a încânta definitiv cititorul. Proust, despre care ni se relatează anecdota cum că un inspector școlar l-ar fi întrebat pe profesorul care-i citea o compoziție a tânărului Marcel dacă nu avea un alt elev mai bun, fie și printre ultimii din clasă, care să scrie mai clar și mai corect.

Ireconciliabila dihotomie a lui bien écrire și a lui correctement écrire pare a fi obsesia construirii discursului literar în toată această perioadă, în căutarea neobosită a subiectului în scriitură și a formelor de limbă cele mai experimentale sau, ca să folosim formula lui Julien Piat de la sfârșitul acestei pasionante cărți, o călătorie între un terminus ad quem al momentului gramatical al literaturii franceze și un terminus a quo al momentului ei lingvistic.

Dan Burcea

Gilles Philippe, Julien Piat (Sous la direction de), La langue littéraire – Une histoire de la prose en France de Gustave Flaubert à Claude Simon, Éditions Fayard, Paris, 2009, Collection „Littérature Française“, 576 p.

 

mai 14, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *