René Char : un poet ars de fosforul poeziei

Printre cărțile premiate în anul 2004, cea a ziaristului francez de la ziarul Le Monde, Laurent Greilsamer, propune cititorilor iubitori de poezie prima biografie a lui René Char (1907-1988), scoțând la lumina zilei secretul arhivelor și oferind spre lectură fragmente din miile de scrisori, mărturie a prieteniei poetului cu cele mai marcante figuri ale culturii europene din a doua jumătate a secolului trecut: Paul Eluard, Nicolas de Stal, André Cayatte, Saint-John Perse, Tristan Tzara, Albert Camus, Martin Heidegger, Georges Braque, Victor Brauner, Picasso și mulți alții.
Două sunt coordonatele pe care Laurent Greilsamer construiește biografia poetului: Poezia și Istoria. Greu, aproape imposibil de separat una de alta, ele se vor împleti de-a lungul anilor, conjugându-se fără încetare într-o relație secretă de fidelitate și integritate în fata vicisitudinilor de tot felul. Criticat de unii, adulat de alții, neînțeles, considerat uneori prea ermetic, alteori deschizător de drumuri, erou al Rezistentei, refuzând întotdeauna să fie anexat de vreun curent sau de vreo ideologie, Char și-a construit, în ciuda dificultăților de tot felul, ceea ce am putea numi o viată de om liber.
Văzută, așadar, din această perspectivă, viața poetului, nu este altceva decât o aventură a creației în umbra complicității secrete cu Poezia. Cu statura sa impresionantă, René Char a traversat secolul, marcând vremea cu profunda sa personalitate, el care avea darul de a pătrunde dincolo de aparența banală a lucrurilor: „Poeții simt lucrurile. Am fost pregătiți să simțim lucrurile într-un mod profund, să fim marcați de ele. Noi nu suntem niște moraliști, ci niște vestitori, ca Baudelaire, Rimbaud, Nietzsche. Poezia necesită o stare de disponibilitate totală, de fiecare clipă. Trebuie să fii într-o continuă receptivitate pentru a deveni receptacolul cuvântului ei. Ești cuprins de un fior atunci când simți cum creste apa poetică. Ai senzația că nu mai dai cu piciorul de fund… Atunci când mergi prin apă, temelia existentei nu mai este aceeași”.
Cu un aparat critic meticulos, autorul surprinde cu minuție ceea ce am putea numi treptele devenirii unui geniu: „Aveam unsprezece sau doisprezece ani când ceea ce eu numeam giganticul fulger s-a abătut asupra mea pentru prima dată, mărturisește el. Nimic nu mai contează de atunci. Ziua nu mai aduce lumina, singurele care continuă să existe sunt noaptea și lumina, dar această lumină vine din noapte, ea este giganticul fulger. Acesta nu strălucește decât din când în când, de câteva ori într-o viață, dar cu fiecare fulger distingem mai multe lucruri decât la cel precedent. Vom pieri fără să fi văzut totul dar, în orice caz, mai mult decât cei care nu zăresc decât la lumina zilei. În ciuda faptului că fulgerul face și mai întunecată obscuritatea care-i urmează”. Este de la sine înțeles că această orbitoare lumină nu este alta decât Poezia a cărei prezență René Char o simte cu intensitate: „Ea nu se afla înăuntrul meu, ci alături de mine. Încă din fragedă copilărie, am simțit, într-un mod cât se poate de real, pe cineva care se ținea alături de mine, invizibil – care nu era Dumnezeu… Și viața mea a continuat să se scurgă cu dorința de a simți această prezentă, atât de trecătoare și plină de forță”.
Fără a analiza în amănunt construcția biografiei poetului, ne vom opri la patru momente esențiale pe care această carte le scoate în evidentă în mod remarcabil.
Prima perioadă este cea a adolescenței petrecute între liniștea însorită a domeniului familial din sudul Franței, numit Les Névons, de la râulețul care curge nu departe, natura fiindu-i primul învățător („Gherghinul în floare a fost primul meu alfabet” ) și primele lecturi din Villon, Alfred de Vigny, Baudelaire, Plutarh sau Tacitus. Este un elev mediocru, neputându-se supune, spre disperarea mamei („René nu seamănă niciodată cu ceilalți, trebuie deci constrâns!” ), disciplinei din liceu. Va părăsi școala și casa familială și va hotărî în mod irevocabil să devină poet, invocându-i pe primii săi maeștri: Lautréamont, Rimbaud și Baudelaire. Va colabora la revista „Roșu și Negru”, care, în primul său număr din aprilie 1927, se declara deschisă tuturor opiniilor literare, de la clasici, la suprarealiști, la naturaliști sau la simboliști. Cu banii pe care-i va primi de la bunica sa, va publica primul volum: Les Cloches sur le coeur (Clopote pe inimă), titlu sugestiv, amintind de sunetul banilor de aur în buzunarul de lângă inimă al cămășii sale, volum a cărui critică este favorabilă. Va publica apoi un alt volum, Arsenal.
Va urma a doua perioadă, a vieții pariziene și întâlnirii cu suprarealiștii, de la Aragon la Eluard, Bréton, Desnos, René Crevel, va participa la elanul revoluționar al acestora, demascând burghezia și îndemnând la schimbarea radicală a lumii. Char este însă un solitar, retrăgându-se deseori pentru a-și regăsi liniștea propice creației. Pentru el scrisul rămâne o îndeletnicire minuțioasă, o formă de îmblânzire a viziunii telurice și a gustului pentru codurile alchimice care-l obsedează în această perioadă: „Stiloul îi servește ca o foarfecă de vie. Își recitește paginile cu ochiul unui grădinar, săpând, plivind, curățind crengile. Trebuie tăiate întotdeauna începutul și sfârșitul la ceea ce scriem. Fără introducere, fără încheiere, scria Mallarmé. El taie fără să ezite. Mai multe strofe dispar adesea între două lecturi și nu lasă loc decât la două versuri izolate, cum e cazul în Oracolul marelui portocal: «Omul care poartă evidența pe umeri/ Păstrează amintirea valurilor în antrepozitul de sare». […] Dar, mai ales, el deplasează cuvinte, expresii, strofe de la un poem la altul, făcând altoiuri nesperate, când dând viață, când îngropând. […] Poemul nu este niciodată terminat, niciodată în repaos, ca statuia de argilă acoperită de o pânză umedă pe care artistul o așază deasupra pentru a o putea remodela încă o dată și încă o dată, pentru a o întoarce pe toate pârțile, a-i da o altă formă, a o cresta din nou” . În curând se va rupe de suprarealism și de revolta sa exaltantă. În 1928, la vârsta de 21 de ani, Char cunoaște prima criză, ademenit de voința de a rupe total cu poezia, așa cum îi scrie lui Tristan Tzara, vorbindu-i de „inspirația sa sterilizată”. Verdictul pare destul de clar: „N-am să fac o carieră de poet”. Criza nu durează însă multă vreme. Retras în locurile natale, alături de soția sa Georgette, Char reia scrisul, „ars de fosforul poeziei”.
Istoria pare să preia ascendența în fata Poeziei, Europa se pregătește pentru cea mai mare catastrofă din istoria ei, nazismul se instalează în Germania, începe al Doilea Război Mondial. Această a treia perioadă din viața lui René Char, al cărei început am putea să-l situăm în anul 1943, îl va angaja nu numai ca poet, dar și ca ofițer și cetățean. Poezia sa capătă culorile disperării, cuprinsă de certitudinile că timpul bolnăvicios se instalează încetul cu încetul: „…Către hotarul tău, o, viată umilită, merg acum în pasul certitudinilor, avertizat fiind că adevărul nu precedă în mod obligatoriu acțiunea. Soră nebună a frazei mele, amanta mea pecetluită, te salvez de sub ruinele unui hotel în ruină”.
În fata ocupației de către naziști a tării sale și a persecuției, Poetul va lăsa însă repede locul Cetățeanului. René Char va deveni căpitanul Alexandru, după noul său nume de membru al Rezistentei. Este o perioadă eroică: „Acțiunea devine pentru el ca oxigenul. La fel și arta de a comanda. Tranșează, arbitrează, ordonă. Judecățile lui se impun. Ordinele sale au putere de lege. A i se supune devine un titlu de onoare. Ghicește, înțelege, descifrează momentele de liniște. Presimte și dejoacă pericolele. Capcanele și ambuscadele îi înzecesc instinctul de supraviețuire” .
Va ieși din această perioadă slăbit, aproape depresiv, măcinat de prezența atât de excesivă a morții. „Războiul și cortegiul lui de barbarie i-au ruinat palidul optimism care-l anima” .
Va urma a patra perioadă din viața lui René Char, perioada notorietății. Grație apartenentei la Rezistență, a rolului pe care l-a avut în victoria Aliaților, poetul va primi Legiunea de onoare cu titlu militar și va fi citat de generalul Eisenhower. „La vârsta de 38 de ani, se bucură de o indiscutabilă notorietate. Ieșind dintr-o lungă perioadă întunecată, Franța simte nevoia de literatură, de jazz, de cinema. Cu poezia sa exigentă de o fulgurantă frumusețe, Char devine una din icoanele sale” . Editura Gallimard publică volumul Seuls demeurent (Singuri rămân) în care sunt reunite poemele scrise între 1938 și 1943 împreună cu unele reflecții ale autorului despre poezie. Succesul este considerabil, revistele literare îl numesc „unul din marii noștri poeți”, „unul din autenticii poeți ai timpului nostru”. Poezia sa se dorește a fi mai puțin ermetică, mai apropiată de natură, de concret. Celor care-i reproșează acest ermetism, le recomandă perseverența: „Char nu poate fi citit în mod cursiv în câteva zile! Această limbă necesită practică, constanță, voință. Pentru a o îmblânzi, trebuie, să fii mânat de curiozitate, de dorință, de nevoie, trebuie să o iubești”.
Aceeași nevoie de probitate și adevăr îl va lega de Camus, într-o prietenie sinceră, de o mare intensitate. Char va fi primul cititor al Omului revoltat și apărătorul necondițional al autorului în fața criticilor. Camus ne va lăsa un scurt portret al prietenului său în fraze atât de pătrunzătoare: „Char este singur fără să fie izolat. Nimic nu-i seamănă. El seamănă însă cu timpul său pe care nu încetează să-l înfrunte”. .
O altă prietenie artistică îl va lega de filosoful german Martin Heidegger. În vizită la Paris, întrebat pe cine ar dori să întâlnească în timpul șederii sale, filosoful german răspunde „René Char și Georges Braque”. Întâlnirea cu Char se va transforma repede într-o complicitate bazată pe înțelegerea profundă a actului artistic. Amândoi își definesc teritoriile: „– Poemul nu are memorie, explică Char. Poezia este ca o rachetă căutătoare. Corpul său este acțiunea; ea se îndreaptă către înainte pentru a-i arăta drumul schimbător. – Aceasta este întreaga diferență între poezie și gândire, căci drumul meu este dimpotrivă și fără încetare acel Schritt zurük, pasul care retrocedează, observă Heidegger.
Volumele care vor urma (Poémes pulvérisés, Les Matinaux, Recherche de la base et du sommet, La bibliothéque en feu, Fureur et Mystère, Éloge d’une soupçonnée etc.) vor suscita din partea criticii atât elogii, cât și unele îndoieli asupra valorii lor poetice. Char, atât de fidel în prietenie și atât de exigent cu el însusi (el, care va scrie: „Scriitorii nu aparțin unei rase aparte scutite de judecata celorlalți. Din clipa în care iau o poziție morală și politică, ei își afirmă răspunderea proprie” ), va fi în repetate rânduri rănit și va reacționa fără menajamente în fața criticilor.
Purtat întreaga viată de puterea fulgerului, poetul își va consuma întreaga existență ca un dar pe altarul Poeziei: „Nu trebuie să ne temem de incendiu, spune el. Am început prin a fi niște torțe aprinse”. Este exact ceea ce prietenul său Saint-John Perse va scrie despre el în numărul din „Cahiers de l’Herne” dedicat lui Char: „Char, ai răscolit fulgerul în cuibul său și pe el ai construit. În proximitatea trecerii poetului, zeii își pun pe față măștile iar glasurile lor sunt tulburi. Tu însă, care ai simțit într-o zi suflul Insesizabilului adiind peste obrazul tău, n-ai putut să te vindeci niciodată”. .
Poetul se va stinge la 19 februarie 1988, el care scrisese: „moartea nu e decât un somn deplin și pur…”.
Încadrată între multiple repere, viața lui René Char, așa cum ne este ea prezentată în cartea lui Laurent Greilsamer, are nu numai culorile unei aventuri unice în căutarea frumosului și inefabilului vieții exprimate prin mijloacele poeziei dar și a sensului profund al existentei de către un om atât de sensibil la istoria și la oamenii prin care aceasta se înfăptuiește. Este, altfel spus, cartea unei vieți care încearcă să-și dezvăluie secretele într-o comuniune secretă cu cititorul, fratele său: „Pe străzile orașului se plimbă iubirea mea. Puțin contează încotro se îndreaptă în acest timp sinuos. Ea nu mai e iubirea mea, fiecare poate să-i vorbească. Nu-și mai aminteste; cine a iubit-o de fapt și o luminează de departe ca să nu cadă?” .

Dan Burcea

Laurent Greilsamer, L’Éclair au front : La Vie de René Char, Éditions Fayard, 2004, 450 p.

Sursa foto : Arhivele familiale – copyright foto : D.R.

 

 

mai 14, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *