Medalion literar: Guillaume de Fonclare

Guillaume de Fonclare, mesaj pentru cititorii români:

„În 2010, am avut plăcerea să merg la București și la Brașov pentru lansarea primei mele cărți. Păstrez o amintire plină de emoție și de admirație. Știam că poporul român este un mare popor dar am descoperit cu această ocazie întreaga dimensiune a culturii și amabilității sale. Am o profundă afecțiune pentru locuitorii României, care sunt frații mei de sânge, frații mei europeni și care ocupă un loc cu totul special în sufletul meu. În această perioadă de Crăciun, adresez fiecăruia dintre ei toate urările mele de fericire și de reușită personală.”

************

Îmi este imposibil să vorbesc aici despre scriitorul Guillaume de Fonclare fără să nu evoc prietenia, prețuirea și căldura umană care ne leagă și admirația pe care o am pentru omul și opera sa. Debutul lui cu volumul „Dans ma peau” (Ed. Stock, 2010) a constituit o adevărată surpriză nu numai prin natura tematicii sale dar și prin maniera cu totul impresionantă în care ea este tratată. El a atras imediat atenția criticii care l-a recompensat, în același an, cu mai multe premii, printre care Prix Essai France Télévisions 2010, Prix Jacques de Fouchier 2010, decernat de Academia Franceză, Prix Jean Bernard 2010, decernat de Academia de Medicină, Prix Paroles de patients 2010 decernat de Les Entreprises du médicament. Cartea a fost tradusă în limba română la editura Spandugino cu titlul „Prizonier în propriul corp”.

Născut în 1968, la Pau, Guillaume de Fonclare își petrece copilăria la Combovin și la Lambesac, nu departe de Aix‑en‑Provence. În 1978, își pierde tatăl, pilot de încercări la societatea Aerospațială, într‑un accident de elicopter. Este un traumatism care îl va marca definitiv și îl va face să dezvolte „un sistem de introspecție foarte bine pus la punct, în căutarea unor sentimente care ar fi în dizarmonie cu condiția aspră a acestui bărbat excepțional”, cum îmi va mărturisi el într‑un interviu acordat în 2013 (http://salon‑litteraire.linternaute.com/fr/interviews/content/1852315‑guillaume‑de‑fonclare‑lorsqu‑on‑possede‑un‑petit‑talent‑pour‑ecrire‑il‑ne‑faut‑pas‑hesiter‑a‑faire‑l). În 1993, obține un master în istorie iar în 2006 este numit director al Memorialului de la Péronne, în regiunea La Somme, rămasă în istorie pentru sângeroasele lupte din Primul Război Mondial. Este nevoit să părăsească acest post în anul 2010, fiind diagnosticat cu sindromul lui Ehlers‑Danlos de tip clasic, care îl obligă de acum încolo să se deplaseze în fotoliu rulant. De‑abia împlinise 36 de ani…

Cartea „Prizonier în propriul corp” se naște în acest moment de cumpănă pentru autor. Ea impresionează mai ales prin modul cu totul neașteptat în care autorul știe să grefeze dureroasa lui istorie personală pe trunchiul destinului comun al soldaților care odihnesc în cimitirul memorial de la Péronne. Retorica reținută și plină de pudoare este calificată de criticul Marc Riglet în L’Express, drept o discreție traversată de politețea disperării. Departe de auto‑lamentație și de compasiune autoficțională, autorul își privește soarta fără fatuitate, propunând o uniune în absolut între prezentul personal și memoria istorică a miilor de vieți sacrificate pe câmpul de luptă. El repoziționează în felul acesta demnitatea ființei umane și propria ei fragilitate în raport cu necesitatea aproape transcendentală a sacrificiului, singurul capabil să dea sens suferinței. Acest discurs narativ se bazează pe ceea ce autorul numește un drum paralel în care suferința personală o însoțește pe a celorlalți fără să pretindă vreodată la întâietate sau la exclusivitate. Suferința, spune el, nu este o chestiune de cantitate, ea se măsoară după forța necesară vieții de a învinge sau de a se lăsa învinsă.

În 2013, publică „Dans tes pas” [Pe urmele tale] (Ed. Stock), roman dureros‑inchizitorial la adresa celui mai bun prieten care s‑a sinucis fără să lase nici un mesaj celor apropiați. Aceleași cuvinte cu valoare de leitmotiv revin și aici: curaj, speranță, dragoste de viață, suferință, îndoială, încredere. Toate construiesc o pledoarie pentru viață. Convocându‑l pe prietenul său la bara responsabilității de tată de familie, Guillaume de Fonclare reafirmă atașamentul său profund la valorile vitale, inclusiv ale efortului de a îndura greutățile și de a‑i învinge adversitățile.

Cel de‑al treilea roman, „Joë” (Ed. Stock, 2014), este inspirat din viața poetului francez Joë Bousquet, rănit în 1918 în timpul bătăliei de la Vailly la vârsta de 21 de ani și rămas paralizat pentru tot restul vieții.  Este o biografie în care autorul se recunoaște și cu care se identifică. Această vecinătate cotidiană cu boala nu este pentru el o „speculație intelectuală”, „o convingere facilă” sau „o idee generală lipsită de orice declinare reală, fără nicio realitate”, dimpotrivă ea declanșează în sufletul său sentimentul de a împărtăși cu autorul preferat un destin comun și tragic.

În ianuarie 2017, scriitorul va publica un nou roman pe care‑l așteptăm cu interes.

Dan Burcea

mai 15, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *