Premiul Goncourt 2016: „Chanson douce”, de Leïla Slimani

Ne obișnuisem de mai mulți ani cu ideea că un eveniment literar prestigios de talia premiului Goncourt să fie departe de a face unanimitatea jurnaliștilor, editorilor și a publicului, fiind însoțit de fiecare dată de discuții, de agitație mediatică și mergând uneori până la punerea sub semnul întrebării a modului de selecție și al utilității lui.

Fapt îmbucurător, anul acesta, lucrurile s-au petrecut sub semnul unei fericite și duble consensualități. Mai întâi cea a juriului care, după declarațiile președintelui Academiei Goncourt, Bernard Pivot, a avut nevoie de numai zece minute pentru a vota încă din primul tur de scrutin numele fericitei laureate Leïla Slimani pentru romanul „Chanson douce” [Cîntec duios], publicat la editura Gallimard. Cea de-a doua aparține publicului care a plebiscitat cartea Leïlei Slimani ridicînd-o pe locul întâi în topul vânzărilor la secția beletristică.   

Sarcina a fost, prin urmare, ușoară pentru Didier Decoin, membru al juriului, când, în ziua de joi, 3 noiembrie, cu câteva minute înainte de ora 13:00, ora oficială, a făcut cunoscut publicului, numele fericitei câștigătoare. La numai 35 de ani și la al doilea roman, Leïla Slimani reușește o extraordinară performanță care depășește simpla formalitate a unei nominalizări pripite sau a unui fenomen de modă. Succesul său bine meritat se datorează în primul rând unui talent deja remarcat încă de la romanul său de debut și confirmat la modul suprem în acest al doilea roman. Titlul acestuia, „Chanson douce” face aluzie la cel al unui cântec al lui Henri Salvador, un cântec duios cântat de mamă copilului, foarte aproape de genul de „berceuse”, de „cântecul de leagăn”, versurile punând în scenă copilul care adoarme la auzul glasului duios al mamei, uitând de amenințările lupului asupra căprioarei încolțite din pădure, eliberată la timp de un cavaler. Alt amănunt preliminar destul de semnificativ este sursa de inspirație a romanului. Autoarea se inspiră dintr-o dramă reală petrecută în sânul unei familii din Statele Unite, în care o dădacă a comis gestul oribil de a-i ucide pe cei doi copii pe care-i avea în îngrijire.

Iată deci cele două mari linii tematice care traversează romanul Leïlei Slimani: pe de o parte atitudinea maternă protectoare în fața pericolelor lumii și, pe de alta, amenințarea insidioasă, neașteptată, capitală și criminală care poate pune capăt cu o indescriptibilă brutalitate inocenței infantile. Optând pentru declanșarea unui adevărat șoc la adresa cititorilor, autoarea optează pentru o derogare de la linia romanului polițist propriu-zis – derogare autorizată și folosită atât în literatură cât și în cinematografie – folosind prolepsa ca figură de stil, procedeu care îi permite un salt anticipativ de la diegeza discursului narativ. În cinematografie metoda poarta numele de flashforward, de salt înainte. Romanul se deschide prin anunțarea și descrierea scenei macabre a infanticidului. Louise, dădaca angajată de Myriam și Paul Massé, îi asasinează pe Mila și Adam, copiii pe care-i are sub îngrijire. Dificil de reprodus aici textul integral al descrierii datorită violenței pe care o conține. Ne rezumăm la aceste două afirmații constatative: „Bebelușul a fost găsit mort. […] Fetița trăia încă în momentul sosirii salvării”.  Vocea de mamă disperată a lui Myriam la vederea cadavrelor copiilor răsună ca țipătul unui animal rănit mortal. Avertizat încă din primele pagini de deznodământul tragic al acțiunii, cititorul împarte acest secret cu naratorul, sfârșind prin a deveni complicele lui și fiind în mod implicit condus către un parti-pris care-i va determina atitudinea afectivă față de personaje. Este vorba, pe de o parte, de empatia față de inocența copiilor și, pe de alta, de reacția de refuz, de detestare a actului incalificabil al asasinatului. Privită din aceste două perspective, narațiunea se transformă într-o adevărată strategie etiologică a fisurii patologice care sfârșește prin a face într-un mod insidios dintr-o ființă umană fără semne particulare – cel puțin pentru părinții care o angajează ca dădacă – o adevărată asasină, mai grav, o infanticidă, o ființă perversă și insidioasă, suspectată deja de „melancolie delirantă” de către medicii care au îngrijit-o cu oarecare timp înainte.

Această cheie de lectură merită toată atenția, chiar dacă, trebuie să recunoaștem, ea riscă să ne facă să părăsim cadrul propriu-zis al ficționalității. Leïla Slimani este conștientă de această provocare căreia îi răspunde printr-o minuție a detaliilor și printr-un limbaj concis, lipsit de orice fioritură, discurs apt a descrie indescriptibilul. La conflictul fondator dintre inocență și crimă – conflict determinant pentru construirea personajelor din „Chanson douce” –, se adaugă un altul tot atât de important, cel dintre buna-credință vecină cu ingenuitatea, cu compasiunea și culpabilitatea burgheză în fața condiției precare, a dificultăților și a fragilității slujnicei din casă pentru care este dificil să ghicești sau să sondezi mecanismele intime. Este o atitudine pe care Octav Mirbeau o asimilează încă din 1900 ca pe o formă de sclavagism, în romanul naturalist „Jurnalul unei servitoare”. N-ar fi, prin urmare deloc exagerat dacă am afirma că romanul Leïlei Slimani are, la rândul său, un vădit caracter naturalist, dacă ar fi să ținem cont de modul abrupt în care fondul obscur al ființei umane irupe în economia romanului.

Un scurt inventar al faptelor, fără a trăda conținutul romanului, ne-ar putea ajuta în diagnosticarea comportamentului personajelor. Mai întâi cel al cuplului format din Paul, inginer de sunet, și din Myriam Massé, avocată, ambii absorbiți de exigențele activității profesionale, depășiți de grijile casnice și tentați de automatismul delegării unei terțe persoane a unei părți a vieții lor afective și a educației copiilor. Sosirea Louisei este văzută ca pe o binecuvântare, mai ales că referințele ei ca dădacă sunt excelente. Rutina și confortul îi fac pe amândoi să-i confere acesteia din ce în ce mai mult spațiu în viața intimă a copiilor, care devin foarte repede dependenți afectiv de dădaca lor, dar și în inițiativele menajere, de la curățenie la bucătărie și până la accesul la intimitatea cuplului.

Louise este o ființă în profund dezechilibru afectiv, suferind de „melancolie delirantă”. Trecutul său este punctat de numeroase evenimente frustrante, de la soțul intolerabil și până la crizele insuportabile de adolescentă a fiicei sale Stéphanie. Foarte rapid, această femeie în care conviețuiesc într-un echilibru fragil o imponderabilă afectivitate și o violență trădată uneori prin instabilitate psihică și prin gesturi dificil de interpretat ca normale, își va modela comportamentul în raport cu un echilibru de forțe în favoarea dorinței sale intrusive, acaparatoare și, în cele din urmă, criminale. Întrebarea este cum se face că această atitudine periculoasă nu a fost reperată la timp, demascată și anihilată. Atât Paul cât și Myriam trec peste multiplele dubii și bănuieli care se ivesc în numele pudorii și temerii de a nu răni prin poziția lor de patroni ființa care din punct de vedere social se află, e adevărat, în serviciul lor casnic. Este, în orice caz, ceea ce ei cred. În realitate, toate aceste precauții nu fac decât să-i conformeze în rutina lor cotidiană, să-i exonereze de responsabilitățile lor de părinți și să-i împiedice să împărtășească destinul complicat al acestei femei. Amândoi fac parte din acea clasă socială care ascunde, în spatele unui anume conformism, o indiferență acoperită cu lustrul unei politeți de bună educație.

Iată de ce publicul a apreciat încă de la apariție acest roman. Mulți dintre cititori se recunosc în familia tânără a celor doi părinți, mulți își împart cu dificultate timpul între familie și obligații profesionale, mulți își încredințează copiii unor terțe persoane mai mult sau mai puțin titrate pentru acest gen de poziție atât de apropiată de frontiera dintre general și intim. Mulți poartă cu ei convingerea dificil avuabilă că în fiecare ființă conviețuiesc două tendințe contrarii și ireconciliabile între înger și demon și că secretul fiecăruia consistă în echilibrul dintre aceste două tentații.

Din acest punct de vedere dar și din alte motive, afirmația că „Chanson douce” este romanul unei fisuri într-o tectonică profundă a fisurilor ființei umane aflate la limita dintre înger și demon și că întreaga structură narativă nu face decât să sondeze modalitățile acestei căderi în abis este cât se poate de relevantă.

Ar fi poate prezumțios să punem alături „Chanson douce” și „Crimă și pedeapsă”. Tentație este însă foarte mare, numeroase elemente pledând pentru această paralelă. Autoarea care mărturisește că este pasionată de personaje de monștri și de căpcăuni (primul său roman se intitulează „Dans le jardin de l’ogre” – În grădina căpcăunului) navighează cu dezinvoltură în acest ocean scrutând orizonturile intime ale dezechilibrelor umane.

Să adăugăm la  aceasta perfecta stăpânire a limbii și stilul concis, cristalin pentru a crede în succesul acestui roman și în cariera de scriitoare a proaspetei laureate.

Dan Burcea

Leïla Slimani, Chanson douce, Ed. Gallimard, 2016, 240 p.

  

mai 18, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *