Despre sensul literar al umorului

Depășirea mai multor dificultăți metodologice în cercetarea uneia dintre noțiunile cele mai explorate și mai derutante cum este cea a umorului literar este ambiția ultimei lucrări publicate de Jean-Marc Moura, profesor de literatură la Universitatea Paris Ouest, la editura Presses Universitaires de France și intitulate Le sens littéraire de l’humour. Care sunt aceste dificultăți? Este vorba mai întâi de sărăcia la care este condamnată orice încercare de definire a umorului, având în vedere interesul tradiției filozofice vechi sau moderne îndreptate eminamente către analiza râsului, în detrimentul unei definiri „clar identificate și general acceptate“ a celui dintâi.

La aceasta se adaugă absența unor studii consacrate formelor literare, a câmpurilor generice, stilistice și tematice prin care el operează, demers îngreunat și de faptul că umorul inundă toate aspectele literaturii, cultivând toate registrele și genurile și făcând imposibilă analiza lui sistematică, dată fiind mai ales imposibilitatea de a-l limita la un anume tip textual. Pornind de la aceste considerații, autorul își propune „elucidarea marilor caracteristici textuale ale umorului“ în calitatea sa literară de „comunicare diferențiată purtătoare a unei intenții estetice, complexă din punct de vedere semiotic, a cărei particularitate este aceea de a provoca asupra cititorului o formă foarte particulară de surâs“. Dispersia semantică a termenului transformă aici, cum e de așteptat, extraordinara sa propensiune într-o barieră suplimentară în încercarea de definire corectă a multiplelor sale sensuri prin contaminarea lui cu alte modalități retorice, cum ar fi ironia, satira, sarcasmul, parodia etc.

Homo ridens și finalitatea comică

Numai o analiză atentă a categoriilor necesare distincțiilor la nivelul retoricii se poate dovedi interesantă, dacă luăm în considerare perspective cum ar fi cele ale „atitudinii agentului în calitate de subiect“, „atitudinea față de ceilalți“, „auditorul ideal vizat“ etc., care îi conferă umorului o puternică amprentă auctorială centrată pe importanța „eului“ și a caracterului „indulgent“ al textului umoristic. Pentru ilustrarea acestor perspective teoretice, Jean-Marc Moura schițează un portret istoric al lui homo ridens de la Platon, pentru care râsul nu este decât o grimasă nedemnă pentru oamenii responsabili, nobili și liberi, trebuind abandonat bufonilor, nebunilor și sclavilor, la reprezentările medievale care reprimau râsul, considerându-l-l diabolic, la cel binefăcător al lui Rabelais și Montaigne și până la terapiile contemporane ale „râsului exaltant și regenerant“. Unul dintre capitolele de care ne interesăm aici este cel care tratează nu numai despre tipul textual localizat la un nivel precis al discursului literar (narativ, descriptiv, argumentativ și poetic), dar și asupra posturii enunțului în instituirea rizibilului în raportul lui cu procesul comunicării (partener, mediație, intenționalitate). Cum opoziția comic-serios nu este operantă în cazul analizei de față – comicul putând fi și foarte serios atunci când se transformă în satiră socială, de pildă –, autorul optează pentru o altă structură, cea a tipologiilor textuale enunțate mai sus, postulând că, deși amuză pe toată lumea, o comedie nu o face în aceeași manieră pentru toate categoriile de public. Astfel, în Mizantropul de Molière, umorul este produs, pe de o parte, prin confruntarea dintre Alceste, Oronte, Célimène și codurile mondene încarnate de celelalte personaje și, pe de alta, prin spectacolul ridicolului colectiv al personajelor în raport cu modelul social al epocii. Întâlnim aici cele două forme ale comicului, prezente încă de la originile antice ale comediei, cea numită vis comica și detectabilă în comedia bufă și cea de speculum vitae, de oglindă a lumii, identificabilă mai cu seamă în satiră. „Putem râde, continuă autorul, în trei maniere diferite și non-exclusive, în fața spectacolului sau a lecturii Mizantropului: conform mecanicii unei pure energii comice, a criticii lumii ipocrite și superficiale (satira), în fine, a unei ilarități ce-i acoperă în același timp pe ceilalți, dar și pe noi înșine, în care rizibilul nu mai este așezat la distanță, ci se confundă parțial cu cel care râde, lucru pe care-l putem numi «umor»“. Păstrând distanța dintre postura enunțiativă a textului și raportul lui cu finalitatea comică, Moura insistă asupra interacțiunii celor trei instanțe care construiesc textul comic și anume autorul moral sau ethosul, lectorul și obiectul rizibilului. Din conjugarea acestor categorii, se poate spune că rezultă cele trei tipuri de structuri naratologice și semiotice ale comicului, satirei și umorului. Astfel, în primele două, autorul moral ia distanță față de rizibil pentru a-și râde de acesta sau a-l judeca. În cazul comicului, ethosul și destinatarul își marchează distanța față de rizibil pentru a se amuza, „după un demers ludic orientat către deriziune“, rizibilul constând în „orice deviere în raport cu o normă (implicită sau nu), orice anomalie“. Dimpotrivă, în satiră, ethosul și destinatarul se separă de rizibil, propunând o normă, judecând-l, condamnându-l „conform unui demers corector orientat către triumf“. Astfel, devine rizibilă orice anomalie care conduce către o deviere de la o normă generală, de la o valoare. În cazul umorului, în schimb, ethosul și destinatarul nu se separă de rizibil, ci coexistă într-o „mișcare de generalizare“, în care atât norma, cât și devierea de la ea sau chiar absența acesteia sunt admise. Pe când comicul și satira se construiesc pe dualitatea celui care râde fiind rizibil erijată în spectacol, umorul marchează coexistența între cel care râde și rizibil, așa cum o definește Carlyle, într-o excelentă formulă: „Spiritul râde de lucruri, umorul râde cu ele“.

Dispozitive textuale ale comicului

Vorbind despre ceea ce el numește récit comique, autorul reia dihotomia instaurată de critică, privitoare la dispozitivele textuale de construire a acestui discurs literar, vorbind de text exploziv și de text imploziv. Specific construcțiilor de tipul „bancurilor“, dar nu numai, dacă ar fi să ne gândim doar la genurile romanului polițist, al scheciurilor etc., textele explozive sunt construite în baza unei rețele de semnificații, de izotopii, care, în loc să ajungă la o construcție coerentă, păstrează această tensiune până la un deznodământ cu totul diferit de cel așteptat, ca o cădere în vid (chute, ending) survenită după acumularea unei tensiuni psihice acumulate de-a lungul desfășurării lineare a textului, de unde și numele său de „exploziv“. Din punctul de vedere al naratologiei, funcționarea acestui tip de text nu-și propune rezolvarea conflictului narativ, ci îl deplasează acolo unde nimeni nu-l așteaptă, făcând din narator un adevărat prestidigitator. Textul imploziv posedă, în ce-l privește, un sfârșit, fără a ajunge însă la o limpezime egală cu conținutul său narativ. Aici, comicul se naște din perplexitatea unui spectacol „deviat în mod lejer, ca un mecanism căruia i-au fost rătăcite cheile“. Destructurarea lui merge până la pierderea coerenței cronologice, făcând din el o victimă a digresiunii, a trecerii de la coq à l’âne, a variațiilor de stil sau, cum va scrie Flaubert, într-o structură deceptivă total opusă ideii sale despre arta romanului. Exemplele sunt luate din Voyage autour de ma chambre de Xavier de Maistre sau din Sous les tilleuls de Alphonse Karr: „În acest gen de cărți, narațiunea trebuie întreruptă pentru a ne permite să vorbim despre câinele nostru, despre papuci sau amantă. Un astfel de sans-gêne i-a fermecat la început, părându-le apoi stupid, căci autorul âși șterge opera pentru a-și etala propria persoană“ (Flaubert, Bouvard et Pécuchet). Spre deosebire, deci, de textul exploziv al cărui scop era dinamitarea rețelelor de semnificații, textul imploziv îmbracă aspectul irațional și delirant al nonsensului, al enunțurilor enigmatice.

Comicul și dispozițiile umoristice

Alături de mecanismele enunțiative explicate mai sus, autorul abordează și efectul textului umoristic din perspectiva caracterului său esențialmente performativ, care, prezentându-se într-o manieră ambiguă, instaurează o deontologie „rizibilă, dar niciodată recuzată“, punând în scenă personaje „pe care se preface că le împrumută de la comic sau de la satiră, fără să renunțe niciodată la semnele narative ale conivenței“. El scoate în evidență postura excentrică, instabilă a ființei umane „prinse între a fi un corp și a avea un corp“ (Helmut Plessner), altfel spus între a fi un ego care apare în lume și, în același timp, a se poziționa ca punct de perspectivă asupra lumii. Aceste dispoziții umoristice pot căpăta ambivalențe la cele trei nivele ale construcției narative de care am vorbit mai sus, al „eului parodiat“ (ethosul), al „sentimentului contrariului“ (prezentarea temelor și a figurilor) și al „inconsistenței“ (semnificațiile enunțului). Din această perspectivă, scrie autorul, putem spune că „umorul se leagă de disproporțiile inițiale care se află la sursele comicului: disproporția dintre eu și ideea de eu, între maniera solemnă a actului de a acționa și fața lui rizibilă, între promisiunea de sens a limbajului și profunda vacuitate a oricărui enunț“. Toate acestea explică unica și deplina libertate de care el dispune în spațiul literar și extrema lui pertinență în teritoriul discursului artistic, ca un perfect echilibru al omului aflat într-un necesar dialog între el și lume, în spațiul foarte fragil al unei ordini firave, ce nu așteaptă decât repunerea ei continuă în chestiune.

Din acest punct de vedere și beneficiind de un suport bibliografic pe cât de abundent, pe atât de divers, studiul lui Jean-Marc Moura este un elogiu al umorului ca „expresie poetică a coexistenței“ la toate nivelele discursului și ale rețelelor de semnificații ale operei literare. El reprezintă însă, înainte de toate, o excelentă ocazie pentru cititorii pasionați de teoria literaturii, a unei lecturi dense, conceptuale și, în același timp, scrise cu un nebănuit simț al frazării secret poetice, ca, de exemplu, în portretul pe care-l face umoristului și pe care vi-l propunem în chip de concluzie: „Umoristul nu este un Iluminat, el nu atinge nici o pace infinită, nici un țărm unde se sfârșesc bătrânețea și moartea. Surâsul său este acela al consimțirii ambivalenței oricărui lucru, oricărei speranțe, oricărei eliberări și, dacă el se apropie de scepticismul radical, el nu ignoră nicidecum alegrețea, iubirea realului, indiferent la orice obiect particular, dar atașat la un obiect propriu care le înglobează pe toate celelalte, la faptul ontologic, la faptul că realul este și că ceva există în loc de nimic“.

Dan Burcea

Jean-Marc Moura, Le sens littéraire de l’humour, PUF, Paris, 2010, 312 p.

 

mai 28, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *