Cum să reziști tentației de a părăsi ficțiunea

 

„Incapable de m’affranchir tout à fait du réel, je produis une fiction involontaire,je cherche l’angle qui me permettra de m’approcher encore, plus près, toujours plus près, je cherche un espace qui ne serait ni la vérité ni la fable mais les deux à la fois.*“

(Delphine de Vigan, Rien ne s’oppose à la nuit)

Să scrii pentru a-ți vindeca rănile, pentru a te reconcilia cu trecutul, pentru a pune pământ peste mormântul unui prieten, îndepărtându-te și întorcând pagina în mod definitiv, categoric – iată, parafrazat, credoul literar pe care romancierul și jurnalistul francez Sorj Chalandon îl împărtășește într-un interviu, vorbind de ultima sa carte, Retour à Killybegs (Întoarcerea la Killybegs), publicată la Editura Grasset.

Autorul reia un subiect deja tratat într-una din precedentele sale cărți, Mon traître (Trădătorul meu), apărută în 2008, sursa de inspirație fiind aceeași: prietenul său, Denis Donaldson, devenit în roman Tyrone Meehan, militant pentru independența Irlandei de Nord și membru al IRA, este asasinat de un grup al aripii radicale a acestei armate, după ce se descoperă că fusese colaborator al serviciilor secrete britanice. Deși narațiunea se construiește în jurul aceluiași personaj, modalitatea de a trata acest subiect este cu totul diferită de la un roman la altul. Dacă în Mon traître drama lui Denis-Tyrone este descrisă din perspectiva celui trădat (Antoine, lutier parizian, alter-ego al autorului), în Retour la Killybegs ea este privită din unghiul trădătorului, al lui Tyrone, prezentat la vârsta de 81 de ani, într-un moment al bilanțului vieții unui om căzut în meandrele insuportabile ale remușcărilor. în același interviu, autorul precizează că Retour à Killybegs nu este nici un retur, nici o reluare a subiectului, ci un ecou ce trece de la un roman la altul, același rol interpretat de doi artiști diferiți. Sorj Chalandon își definește eroul ca pe un homme bien qui a baissé les bras, un om respectabil care a renunțat la luptă, un om obosit sub povara lumii și care, dincolo de aparența vădit spectaculară a existenței sale, trăiește o imensă tragedie.

Tema romanului transcende acest eveniment particular legat de persoana lui Tyrone, deschizându-se către universal prin abordarea unor chestiuni profunde asupra condiției omului prins în meandrele războiului și care devin tragic-obsesive, pe măsura desfășurării acțiunii, cristalizându-se în întrebări precise: cum devine omul un erou, cum decade acesta transformându-se în trădător, în ce moment se ridică el deasupra condiției sale sau se lasă abătut de propriile slăbiciuni, de demonii interiori sau de violența lumii? Mai mult, dincolo de cazul individual, iese la lumină istoria unui popor, a luptei sale pentru independență, cu toate riscurile, derivele, exacerbările și compromisurile, și aici cu o suită de întrebări la fel de dureroase: ce este patriotismul și ce acte justifică el în fața judecății istoriei, care este partea de renunțare pe care o generație e nevoită să o conceadă pentru binele celei următoare, cum își poate hrăni idealurile o națiune disprețuită, circumscrisă în perimetrul ghetoului și al discriminării? Multitudinea acestor interogații precum și tentația de a le trata în stilul jurnalistic, atât de familiar autorului, l-ar fi putut împinge cu siguranță spre ancheta literară despre care Philippe Vasset, el însuși scriitor și jurnalist, spune: „Singurul criteriu al anchetei literare este dorința de a părăsi ficțiunea“. Refuzând acest artificiu, Sorj Chalandon ne oferă o construcție narativă desăvârșită, plină de noblețe, o poveste cu adevărat bărbătească, dură până la violență, dar înnobilată de lumina unei prietenii fidele față de eroul său, pentru care, chiar dacă nu-i poate ierta gestul iremediabil al trădării, îi denunță cel puțin gustul amar și consecințele distrugătoare. Epurând discursul de orice aspecte personale, pregnante în precedentul său roman, autorul optează pentru o construcție preponderent diegetică, deschizând larg porțile narațiunii, cum singur insistă asupra caracterului romanesc în Retour à Killybegs. Ieșirea din timpul istoric și pătrunderea în cel al narațiunii conduce la transfigurarea personajului care, din erou real, devine erou de roman, un erou povestit, înscriindu-se într-o temporalitate inteligibilă, a cărei condiție esențială este identificată, după Paul Ricœur, tocmai după funcția narativă. „Caracterul comun al experienței umane, care este marcat, articulat, clarificat prin actul narațiunii sub toate formele sale, este, spune criticul francez, caracterul său temporal. […] Am putea spune chiar că orice proces temporal nu este cunoscut ca atare decât în măsura în care acesta este narabil într-o manieră sau alta.“ (Du texte à l’action, p. 12)

Întreaga poveste a lui Tyron Meehan se poate, astfel, descifra prin lunga înșiruire de tragedii ce vor conduce la erodarea continuă a ființei sale, începând încă din perioada copilăriei, dominată de agresivitatea tatălui distrus de alcool și apăsat de istoria tristă a patriei sale: „Când tatăl meu mă bătea, striga la mine în engleză, ca și când nu voia să amestece în toate astea limba noastră. Mă lovea strâmbând din gură, urlând cuvinte de soldat. Când tata mă bătea, înceta să mai fie tata, era doar Patraig Meehan. […] Când tata bea, bătea cu piciorul în pământ, deșira aerul, rănea cuvintele. Când intra în camera mea, noaptea tresărea. Nu aprindea lumânarea. Răsufla ca un bătrân animal iar eu așteptam pumnii să cadă asupra mea“. Devenit, la rândul său, membru al armatei de eliberare, urcând apoi treptele gradaților și ajungând unul din membrii cei mai stimați de camarazii săi, atât în conflictele armate, cât și în închisoare, Tyron va cunoaște toate formele de violență ale rezistenței armate ca luptător și, foarte devreme, ca prizonier. Iată-l, la șaptesprezece ani, în închisoarea de la Crumlin: „Am plâns, așezat în pat, cu genunchii lipiți de piept și cu mâinile sub bărbie. în acel moment, am înțeles că viața mea avea să se sufoce între aceste ziduri captive și strada mea îngrădită cu sârmă ghimpată. Voi intra în închisoare, voi ieși din nou, până la ultima suflare. Cu mâinile legate, libere apoi, pentru a purta o pușcă în așteptarea lanțurilor. Fără să știu dacă moartea mă aștepta înăuntru sau afară“. Această realitate omniprezentă a morții nu va întârzia să-l ajungă din urmă, funcționând în economia narativă a romanului ca element declanșator al unei intrigi în care ființa lui Tyron va fi aspirată cu rapiditate și violență. în vârtejul luptelor de stradă, orbit de gazele lacrimogene, el îl ucide în mod involuntar și fără ca cineva să-și dea seama, pe prietenul și camaradul său Danny Finley. Totul se prăbușește, începând din acest moment, în sufletul lui Tyron, mai ales că serviciile secrete britanice nu vor ezita să-i propună, șantajându-l, să lucreze ca agent dublu, făcând să iasă la lumină din adâncurile sale o ființă străină, un antierou: „Începu să-mi fie frică de mine. Eram dezgustat. Toată viața i-am urmărit pe trădători și iată că cel mai mare dintre ei se afla ascuns în pântecele meu. Nu-i bănuisem prezența. Nu-i luasem niciodată seama. Cu mutra lui, cu șapca sa turtită, cu haina jerpelită. Se lovea de stâlpi. Râdea din nimica toată. Se lepăda de întreaga seară lângă un zid. Insulta umbra care-i sărea în ajutor. Aluneca pe trotuar, cădea, se ridica cu greu. […] Era singur. Devenise un om de nimic, ca și tatăl său. Adică, la urma urmei, un om fără importanță“. De aici înainte, lupta lui Tyron se va muta în interiorul sufletului său, reluând fără încetare refrenul actului trădării și al condiției celui care o comite cu o așa intensitate încât va deveni un om obosit, străin de lume și străin de sine, un om trăind „între cer și pământ“, fără nici un punct de echilibru, încercând să se convingă de utilitatea lașității ca sursă și scop într-o cauză care-i scapă controlului și care nu mai este a lui. Autoportretul sumbru, adevărat adagiu al disperării, vorbește de la sine, ca o sumbră gravură cu personaje din Infernul lui Dante: „Eram obosit. Obosit să lupt, să particip la manifestări, obosit de închisoare, obosit de clandestinitate și de tăcere, obosit de rugăciunile repetate încă din copilărie, obosit de ură, de mânie și de frică, obosit de pielea noastră pământie, de încălțămintea noastră găurită, de hainele de ploaie ude pe dinăuntru“. Întoarcerea în casa părintească de la Killybegs, despărțirea de Sarah, soția sa, renegat de fiul său, în așteptarea deznodământului final, după ce trădarea devine publică, construiesc un tablou tot atât de violent ca și întreaga poveste a acestui erou căzut, cu aripile frânte, sub cruzimea războiului, pentru care moartea, oricât de înfricoșătoare ar fi, este, până la urmă, percepută ca o ușurare. De aceea, oricâtă distanță am lua față de personajul romanului, nu se poate să nu fim impresionați de portretul său, construit de autor în multiple nuanțe de gri, vecine, mai degrabă, cu negrul, prin stingerea treptată a luminii și a vieții eroului.

Sfârșitul romanului are răceala gheții, a fiorului de spaimă, a unui trist adio abia rostit: „Am febră. Ziua parcă nu mai vine. Aștept fără încetare fâșia de lumină a dimineții. Mi-e frig de țara mea, pământul ei mă doare. Am încetat să mai respir, beau acum. Berea îmi curge ca lacrimile pe piept. știu că ei așteaptă. Că or să vină. Nu sânt departe. N-am să mă mișc de aici. Sânt în casa tatălui meu. îi voi privi în față, ochi în ochi, ca semn de iertare a celui ucis pentru ucigașii săi. Ah, mamă, ajută-mă. Mi-e atât de frică…“. Sorj Chalandon a vrut să scrie un roman care să cuprindă laolaltă temele războiului, ale eroismului și ale căderii omului, încercând să răspundă la întrebarea capitală asupra relației dintre om și istorie.

Recompensa pe care a primit-o în toamnă cartea sa, obținând Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze, este o dovadă că autorul a câștigat în mod strălucit pariul, rezistând tentației de a părăsi ficțiunea și construindu-și romanul ca pe o recompensă a memoriei, o chestionare a lumii și un refuz al mistificării și al fabulației.

Încredințând cititorilor povestea prietenului său, autorul se poate acum îndepărta de el cu un delicat și discret adio, pe care îl regăsim sub forma acestui roman, o carte pe care sperăm s-o vedem cât mai curând tradusă și în limba română.

Dan Burcea

 

Sorj Chalandon, Retour à Killybegs, Ed. Grasset, 2011,

_____________

* „Incapabilă să mă rup cu totul de real, creez o ficțiune involuntară, caut unghiul care să-mi permită să mă apropii mai mult, cât mai mult, tot mai mult, caut un spațiu care să nu fie nici adevăr, nici fabulă, ci amândouă laolaltă.“

Éditions Grasset, Paris, 2011, 334 p.

 

mai 29, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *