La dispariția unui mare poet: Yves Bonnefoy (1923-2016)

Poet, critic de artă și eseist, strălucit traducător mai cu seamă al lui Shakespeare, autor al unei opere de peste o sută de volume, laureat al premiului pentru poezie al Academiei franceze, în 1981, al premiului Goncourt pentru poezie, în 1987, al premiului mondial Cino del Duca, în 1995, nominalizat de mai multe ori pentru premiul Nobel, profesor la catedra de poetică la Collège de France, Yves Bonnefoy s-a stins din viață la Paris, la 1 iulie 2016. Moștenirea sa literară este considerabilă, cum la fel este și lipsa deja resimțită a prezenței sale în peisajul literar francez și universal.

După moartea lui Pierre Boulez în ianuarie 2016, cea a marelui poet francez Yves Bonnefoy marchează în mod irevocabil sfârșitul unei epoci despre care putem spune că a deținut un rol incontestabil de răscruce în istoria artelor dintre cele două secole. Imaginea de universalitate, asupra căreia vom reveni mai jos, dar și aceea de carrefour, de răscruce, nu este aleasă aici la întâmplare, ea fiind pentru poetul dispărut purtătoarea simbolică a unui sentiment de incertitudine datorat nevoii de a alege ceea ce el însuși numește „un tărâm purtător al unei esențe mai înalte” dar și a unui refuz al fixității, figurată prin imaginea imuabilă a punctului, adică a morții semantice condamnată la această imobilitate și devenind incapabilă să sesizeze chintesența ontologică rezumată de el prin metafora a „ceea ce moare, ceea ce se naște și trecerea de la o formă la alta”. O imobilitate care, în plus, este pentru el sinonimă cu supunerea limbajului poetic la constrângerile ideologiilor, motiv pentru care, de altfel, a și părăsit mișcarea suprarealistă, detașându-se de Louis Aragon și refuzând să semneze manifestul Rupture inaugurale – el care debutase în 1946 cu poemul «Le cœur-espace» în revista mișcării, La Révolution la nuit”. Deși îi reproșa lui Aragon un anumit „ocultism”, iar suprarealiștilor – de care s-a distanțat foarte repede, încă din 1947 – dimensiunea gregară și ideologică a operei lor care privilegia opacitatea în schimbul luminii și himerele în locul realului, Yves Bonnefoy nu va nega niciodată influența acestui curent asupra operei sale poetice. Dovadă că, încă de la primul său volum, Du mouvement et de l’immobilité de Douve (1953, Mercure de France), poetul își va afirma convingerea că funcția majoră a poeziei este aceea de a atinge profunzimea realității lumii, depășind reprezentările și iluziile și mergând până la „evidența fără limită a lucrurilor simple”. Douve, tărâm imaginar pierdut printre pădurile de pini, are chipul unui „tărâm al morții” în jurul căruia „tremură câinii uriași ai frunzișurilor”, într-o neîncetată cadență dintre viață și moarte: „Sat de tăciune, în fiecare clipă te văd născând, Douve,/În fiecare clipă murind”.

Născut la Tour, în 1923, într-o familie modestă, cu origini țărănești, poetul studiază mai întâi matematica și apoi istoria filosofiei și a științelor la Sorbona, la catedra lui Gaston Bachelard și a lui Jean Hyppolite. Domeniul poeziei îl atrage foarte repede. Domeniu familiar încă din copilărie, după mărturisirile celor apropiați poetului. Debutul în 1953, la vârsta de 30 de ani, cu volumul citat mai sus îl face să urce pe podiumul cel mai înalt al poeziei contemporane franceze, treaptă de pe care nu va mai coborî de atunci.

Activitatea sa multiplă împletind poezia, eseul și traducerile îl va consacra definitiv în lumea literelor franceze și universale. Călător neobosit traversând peisajele cele mai diverse ale universalității, poetul nu ezită să abordeze domenii multiple ca cel al picturii italiene, în special al sculpturii lui Giacometti sau a lui Piero della Francesca, texte poetice ca cele ale lui Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, André du Bouchet sau Verlaine, continuând să privească mai degrabă spre finitudinea operei literare decât către imaginea înșelătoare a nemuririi ei. Căci, orice s-ar spune, Yves Bonnefoy rămâne un poet al morții, al unei morți iluminate și, prin urmare, răscumpărate de strălucirea poeziei, singurul remediu al unei perenități inerente. Apropierea de Paul Celan este aici evidentă. Să adăugăm la aceasta, fragilitatea conținută într-o remanență provenind din anii copilăriei petrecute la Toirac, satul bunicilor, „adevăratul loc”, cum îl numește poetul în volumul L’arrière pays (Gallimard, 1972), evocând aceeași obsesie a unei necesități imanente de a alege între două opțiuni sub semnul deplin al hazardului devenit aici stăpân : „Am resimțit deseori un sentiment de neliniște, aflându-mă în fața unei răspântii. Mi se pare, în aceste momente, că acest loc, sau aproape de el, la doi pași de calea pe care n-am urmat-o și de care mă îndepărtez deja, da, chiar în acel loc, se deschidea o lume de o esență mai înaltă unde m-aș fi putut duce să trăiesc și pe care am pierdut-o deja de-acum”. Ce remediu are poetul la acest frison irevocabil? Nimic altceva decât o prezență evidentă a concretului, întruchipat în materialitatea însăși a mineralului și a răsfrângerii ei metaforice: „Îmi place pământul, ceea ce văd mă umple de bucurie, mi se întâmplă chiar să cred că linia pură a culmilor, maiestatea copacilor, vivacitatea mișcării apei în fundul unei văi, grația fațadei unei biserici, fiindcă toate acestea sunt atât de intense, în unele regiuni, la anumite ore, este incontestabil ca ele să fi fost voite, și aceasta pentru binele nostru. Aceste armonii au un sens, aceste peisaje și aceste specii sunt, încremenite încă, încântate, poate, un cuvânt, nu trebuie decât să privim și să ascultăm cu tărie pentru ca absolutul să se declare, la capătul rătăcirilor noastre. Aici, în această promisiune se află, deci, locul”. Această serenitate dusă până la comuniunea cu locurile copilăriei este foarte repede, încă din paragraful care urmează, tulburată de sentimentul că această partitură, oricât de armonios ar suna, este lipsită de cheia care-i garantează simetria. Aceasta permite disonanței să-și găsească un loc în jocul dintre semn și substanță, joc în care „sensul cuvintelor se pierde”, „puterile vieții, ale sintaxei, ale culorilor și formelor, ale cuvintelor stufoase sau irizate care repetă fără încetare perenitatea naturală” se pierd, soarele se transformă într-un disc negru. O suită de întrebări obsedante – prezente pretutindeni în opera lui Yves Bonnefoy – își croiește drumul traversând acest peisaj prevestitor de eclipsă: „De ce nu putem domina ceea ce este, ca de pe marginea unei terase? A exista, altfel însă decât la suprafața lucrurilor, decât la cotiturile drumurilor, în hazard: ca un înotător care ar plonja în apele devenirii și ar reveni la suprafață acoperit de alge, cu fruntea și umerii mai largi, – râzând, orb, divin?”

Aceste întrebări nu ar căpăta răspuns fără prezența incontestabilă a îngerului „care le observă/Învelit în vântul culorilor” și ținând în mâini „oglinda în care pământul/Se reflectă în apa celuilalt mal”. Ca și când, pentru a se împlini, poezia are nevoie de o emancipare în fața lumii. „Orice poezie – explică autorul – va căuta întotdeauna, pentru a sesiza mai bine ceea ce iubește, să se libereze de lume. Din acest motiv și cu tot atât de mare ușurință, ea devine – sau crede că devine – o cunoaștere, căci gândul înfiorat, separând ceea ce reprezintă cauzalitatea naturală, pe care o imobilizează într-un absolut, nu mai poate concepe raporturi între lucrurile analogice, preferând să-și marcheze mai degrabă corespondențele și transcendenta lor armonie decât obscura și reciproca lor destrămare” (Du mouvement et de l’immobilité du Douve). Și tocmai din acest motiv, apariția îngerului anunțată în repetate rânduri de-a lungul atâtor texte poetice are menirea de a oferi lumii transfigurarea atât de necesară, atât de așteptată și de dorită, conducând-o către o altă lume răsfrântă, imagine în oglindă, ca într-o alteritate metaforică: „Ai crede că ține o oglindă, și că pământul/Se reflectă în apa malului de dincolo./Și ce arată el acum cu degetul/ Îndreptat către un loc din această imagine?/E o altă casă sau o altă lume,/Să fie oare chiar o poartă, în lumină/Aici amestecată printre lucruri și semne?” (Ce qui fut sans lumière, Gallimard, 1987). Ar fi însă greșit să credem că poarta anunțată sau numai presimțită din aceste versuri ar conduce către un act al cunoașterii, acesta din urmă fiind considerat de poet ca un „eșec, o falacioasă promisiune”, ambiguitatea sa are menirea „de a menține sub ochii noștri situația de eșec și însuși viitorul ei”.

S-a spus de asemenea despre Yves Bonnefoy că este poetul unui fior metafizic, resimțit ca pe o prezență cominatorie, aproape cinică prin gestualitatea unui ritual ce se vrea fals inofensiv, o stingere înscrisă în matricea însăși a lumii, singura realitate certă, în așa măsură încât viața nu e decât o imitație a acestei stingeri, o încercare de a învinge o atotprezentă perisabilitate. Poetul este convins că „viața nu știe nimic despre aceste lumi perisabile”, singur omul se află în fața finitudinii sale, într-un dialog continuu cu destinul. Este cazul să ne întrebăm încă o dată care este rolul poeziei în mijlocul acestei tragedii existențiale. În volumul L’inachevable – Entretiens sur la poésie (Albin Michel, 2010), Yves Bonnefoy își dezvăluie pe larg concepția sa despre poezie și despre arte, în general, afirmând în nenumărate rânduri supremația acesteia. „Poezia? Da, este un lucru fundamental prin faptul că ea este memoria, păstrată de unii, a excesului realității asupra semnului, altfel spus intuiția unei unități care se menține în toate și prezentă pretutindeni sub rețelele strânse ale semnificantului conceptual. Poezia atestă această unitate, recentrând gândirea asupra existenței în finitudinea sa – această emergență a Un-ului în noi – și deci și asupra adevăratei dorințe și a deplinei prezențe în fața noastră a celorlalte ființe, a celorlalte lucruri chiar. Ea este deci un eveniment al cuvântului, bineînțeles, căci cuvântul posedă un sunet prin care se răsfrânge sensul și asupra căruia ne putem sprijini pentru a transgresa fragmentările semnificației – este începutul poemului – dar ea se răsfrânge dincolo de simplul gest scriptural sau chiar de simpla folosire a cuvintelor, căci semnele care sunt în fond cauza poeticului au existat înainte de cele care constituie limbajul”. De unde și următoarea afirmație despre „adevărul poeziei” care ar putea servi de concluzie acestei analize a artei sale poetice: „În prezența acestei idei că ființa rezidă în formă, ca o perfecțiune pe care va trebui să încercăm să o descoperim printr-o căutare a armoniei și că, drept răspuns, o parte de ne-ființă continuă să fie prezentă în locul existenței noastre, nu ar trebui oare să concepem că ceea ce este reprezintă ființa umană în finitudinea ei, această firavă particulă de materie rapid risipită dar care, în clipa și în locul pe care-l ocupă, oferă o prezență absolută altor ființe și altor aspecte ale lumii?”.

Setea de cunoaștere și spiritul universal cu care Yves Bonnefoy a privit poezia, dar și artele, în general, pictura, desenul, sculptura, l-au condus, cum spuneam mai sus, către explorarea acestor domenii uneori până la o profundă căutare estetică aptă să descifreze sensul ultim al operelor unor Piero della Francesca, Nicolas Poussin dar și a lui Alberto Giacometti sau Pierre Alechinsky. Arhitectura era pentru el un domeniu privilegiat, în manifestările căreia – materializate în cercuri, rozete construite din piatră – poetul-filosof, folosind aici uneltele eseistului, a reușit să identifice o adevărată ontologie, „mărturie a unității existenței ca trăire dar și a unității în univers”. Departe de a evoca indestructibilitatea monumentelor sau a operelor arhitecturale, Yves Bonnefoy scoate în evidență fragilitatea și caracterul lor „muritor”, mult mai apropiat în fond de finitudinea omului.

Încă din 1951, Yves Bonnefoy se dedică traducerii operei shakespeariene, revendicând o „fidelitate absolută” textelor originale. Reușita este desăvârșită, tot așa cum e cazul și pentru traducerile poetice din operele unor alți scriitori, cum ar fi Wiliam Butler Yeats, John Donne, Keats sau Leopardi.

Evocându-i aici figura luminoasă traversată de atâtea reușite dar și de atâtea interogații, putem afirma, la lumina scrierilor sale și a criticii care nu și-a spus încă cuvântul definitiv asupra imensei sale opere, că existența acestui om este exemplul însuși, în acest început de secol, al unui spirit magistral care, în loc de certitudini, este traversat de ambiguitățile scrisului, simțindu-se, cum el însuși spunea, „departe de orice moment decisiv”.

Moștenirea pe care el ne-o lasă poate fi rezumată în aceste cuvinte simple, de o simplitate cum numai poezia știe să filtreze: „Ce moștenire am să vă las?/Ceea ce am dorit/Piatra caldă a unui prag sub talpa goală a piciorului/Vara verticală, în bruștele ei ondulații/Zeul din noi, totdeauna absent”.

Ce lecție de viață și de cultură ne lasă acest mare scriitor și mare om?

Este vorba mai degrabă de un avertisment asupra marelui gol pe care secolul ce vine riscă să-l lase prin dispariția aproape programată a poeziei.

 Este foarte posibil, scria el în Magazine littéraire din aprilie 2008, ca secolul al XXI-lea să fie cel care va vedea poezia dispărând, sufocată sub ruinele cu care acesta acoperă atât natura cât și societatea”.  

Să sperăm că, din eternitatea unde se află acum, Poetul va reuși să protejeze ceea ce timp de câteva bune decenii a constituit substanța însăși a existenței sale pământești.  

***

Câteva repere biografice:

1923 – se naște la Tours, în regiunea Indre-et-Loire;

1943 – se instalează la Paris;

1947 – se îndepărtează de suprarealism;

1953 – publică primul volum de poezie Du mouvement et de l’immobilité de Douve. Lucrează la CNRS;

1957 – începe traducerile din Shakespeare (Henri al IV-lea, Julius Caesar, Hamlet)

1960 – începând din acest an, Yves Bonnefoy este invitat cu regularitate de universități franceze și străine;

 1968 – se căsătorește;

1972 – publică L’arrière pays, una din primele sale proze poetice;

1981-1993 – titular la catedra de Poetică a Collège de France;

1981 – marele premiu de poezie al Academiei franceze;

1987 – Premiul Goncourt pentru poezie;

2010 – apariția numărului dedicat poetului din Cahier de l’Herne;

2016 – publicarea volumului L’Écharpe rouge;

1 iulie 2016 – poetul se stinge din viață la Paris.

Volume publicate:

Poezii și proză : Du mouvement et de l’immobilité de Douve (1953) ; Hier régnant désert (1958) ; L’Arrière-Pays (1972) ; Rue Traversière (1977) ; Poèmes (1978) ; Ce qui fut sans lumière (1987)… Toate aceste volume sunt disponibile în colecția Poche Poésie/Gallimard.

Eseuri :  Rimbaud (1961) ; Un rêve fait à Mantoue (1967) ; Rome 1630 : l’horizon du premier baroque (1970) ; Le Lieu d’herbes (2010)…

Traduceri : Shakespeare : Henri IV, Jules César, Le Conte d’hiver, Vénus et Adonis, Le Viol de Lucrèce, Jules César, Hamlet, Le Roi Lear, Roméo et Juliette, Macbeth… (entre 1957 et 1983). Yeats : Quarante-cinq poèmes (1989)

 

 

 

 

 

 

juin 20, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *