„Du domaine des Murmures”, un roman de Carole Martinez

Cel dintâi volum dintr-o anunţată trilogie semnată de Carole Martinez poartă numele sugestiv Du domaine des Murmures (Despre domeniul Murmurelor), publicat la editura Gallimard. Romanul a primit în toamnă premiul Goncourt al liceenilor, recompensă ce confirmă, dacă mai era nevoie, marcanta prezenţă în literatura contemporană a genului literar al legendei, caracterizat printr-o inepuizabilă vigoare a inspiraţiei şi prin interesul mai ales în rândul publicului tânăr ce rămâne pe cât de entuziast, pe atât de fidel. E de ajuns să cităm aici genul fantasy al romanelor lui Tolkien sau J.K. Rowling.

Fără a împrumuta de la aceştia căutarea voită a invenţiei lingvistice sau amploarea construcţiilor narative, autoarea franceză rămâne fidelă stilului care a consacrat-o drept o remarcabilă naratoare. Romanul său ne poartă înapoi, în anul 1187, într-un loc misterios, „un loc ţesut din murmure, din fire de voci împletite şi atât de vechi încât trebuie să-ţi apleci urechea pentru a le percepe”. Personajul principal, Esclarmonde, „Damoiselle des Murmures”, ca şi tema de inspiraţie a romanului descind din teritoriul de legendă al Evului Mediu, focalizându-se pe „Ordinul recluzelor” – termen ce trimite la „recluziune”, la închisoarea perpetuă – şi format din femei care se închideau de bunăvoie până la moarte în celule zidite în locuri izolate. Literatura spirituală a epocii (Grimlac, sec. X, Pierre le Vénérable sau Aelred de Rievaulx, sec. XII) abundă în descrieri ale unor astfel de figuri.

Refuzând căsătoria cu sanghinarul cavaler Lothaire de Montfaucon, Esclarmonde preferă zidirea perpetuă. Tânăra recluză va deveni pentru mulţime o sfântă iar pelerinii îi vor încredinţa secretele, făcând din ea „umbra care vorbeşte”, purtătoarea lor de cuvânt în faţa lui Dumnezeu. O suită de evenimente pe cât de neaşteptate pe atât de tragice – lăsăm cititorului bucuria de a le descoperi – vor bulversa însă viaţa tinerei nobile, conducând, în cele din urmă, la condamnarea ei definitivă de către autorităţile religioase la mutism. 

Folosindu-se de fundalul mistic şi de temele favorite ale romanului de curte, Carole Martinez construieşte un text în care lirismul incantatoriu convieţuieşte cu reflecţia despre destinul femeii în lumea violentă a secolului de atunci şi din totdeauna. Critica literară abordează în numeroase articole structura lui epică din perspectiva mistică, onirică sau psihanalitică. Adevărata forţă a romanului constă, după mine, în capacitatea autoarei de a construi o adevărată alegorie despre forţa limbajului într-o lume în care mărturia şi martirul – etimologia e identică – coabitează în mod profetic în persoana tinerei sacrificate. Două sunt elementele acestei construcţii. În primul rând, invocaţia din incipit: „Păşeşte în apa întunecată, cufundă-te în poveştile mele, lasă cuvântul meu să te conducă pe căi şi cărări pe unde niciun om viu nu a păşit încă. Am să vorbesc până când glasul mi se va stinge. Ascultă!”  În al doilea rând, enunţul care va dirija sensul diegetic către valoarea testimonială a limbajului: „Ţie, care poţi auzi, vreau să-ţi vorbesc cea dintâi, să-ţi descriu secolul, visele şi speranţele mele. […] Am încercat să-mi însuşesc forţa spirituală, am visat să devin rugăciune şi să privesc timpul prin vizorul uşii, deschidere îngrădită prin care am primit mâncarea timp de ani întregi. Această gură de piatră a devenit gura mea, unica mea deschidere. Mulţumită ei am putut în sfârşit să vorbesc, să murmur la urechea oamenilor şi să-i împing să facă ceea ce buzele mele nu ar fi putut niciodată obţine, chiar şi cu cele mai dulci sărutări”.

 
Capacitatea ilocutorie a limbajului inundă aici substratul dialogal dintre două realităţi aflate în echilibru, făcând posibilă convieţuirea dintre sacru şi profan prin intermediul fiinţei „sacrificate, porumbiţă, trup oferit lui Dumnezeu […]”. Nu suntem departe de legenda Meşterului Manole iar gestul expiator al tinerei Esclarmonde care deplânge povara păcatelor lumii nu este departe de sacrificiul fondator al Anei: „Sunt ca o vază în care oamenii şi-au vărsat umbra, iar corpul meu de sticlă şi-a pierdut strălucirea datorită durerilor. Mi-am umplut inima cu păcatele lor, cu spaimele, cu starea lor mizeră, şi iată că acum se revarsă ca un râu în furie”. În clipa în care tânăra recluză este obligată să facă „vot de tăcere eternă”, limba încetează rolul ei federator, mijlocitor chiar şi cu metafizicul, condiţia fecioarei închise de bunăvoie transformându-se pe dată în cea de proscrisă. Pierderea libertăţii cuvântului provoacă în mod inevitabil pierderea totală a libertăţii şi moartea prin dispariţia substanţei însăşi a lumii, căci, lovită de afemie, seva acesteia dispare treptat, dar definitiv.

 
Drama omului modern vine tot de aici, din ruperea acestui echilibru prin agresiunea pozitivismului care a făcut să dispară din sânul lumii partea sacră în detrimentul unui profan omniprezent şi agresiv: „Pe timpul meu, lumea era poroasă, penetrabilă în faţa mirabilului. Aţi blocat căile, aţi redus complet fabulele, negând ceea ce vă scăpa, uitând de forţa vechilor poveşti. Aţi sufocat magia, spiritualul şi contemplaţia cu vacarmul oraşelor, şi rari sunt cei care, acordându-şi destul timp ca să-şi aplece urechea, pot încă să mai audă murmurul timpurilor vechi printre ramuri. Nu vă imaginaţi însă că acest masacru al poveştilor a alungat dintre voi frica! Nu, continuaţi să tremuraţi fără să ştiţi de ce”.

După ce i-a încântat pe cititorii români cu primul său roman, Inima cusută, tradus şi publicat de Editura Vellant, Carole Martinez reînnoieşte cu Du domaine des Murmures promisiunea făcută cititorilor săi fideli a unei garantate desfătări literare.

Romanul a primit în Franţa următoarele premii: Prix des Lecteurs de Corse 2012, Prix des Lecteurs des Écrivains du Sud 2012, Prix Marcel-Aymé 2012, Prix Goncourt des Lycéens 2011

Dan Burcea

copyright foto: bibliobs

 

juillet 12, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *