Istorie și materie romanescă: narativitatea timpului trăit în Memoriile lui Max Gallo

 

Istoricul propriei ființe

În anul 1989, istoricul Pierre Nora, astăzi membru al Academiei Franceze, lansa un interesant proiect editorial care, deși rămas ulterior fără răsunet – Pierre Bourdieu îl califica drept „iluzie biografică” –, a avut cel puțin meritul de a atrage atenţia asupra poziţiei autorului în raportul dintre categoriile de realitate personală și realitate istorică. Acest experiment, cu numele de ego-histoire, a dat naștere la o carte numită Essais d’ego-histoire, publicată în colecţia Bibilothèque des Histoires la editura Gallimard, lucrare colectivă în care li se propunea mai multor istorici de renume (Maurice Agulhon, Pierre Chaunu, Georges Duby, Raoul Girardet, Jacques Le Goff, Michelle Perrot et René Rémond ) un exercițiu de scriitură ce le cerea să devină istorici ai propriei vieţi, evitând falsa autobiografie și confesiunea și scoţând în evidenţă rolul pe care Istoria îl are asupra istoriei lor personale. „Exercițiul, scrie Pierre Nora în prefaţa acestei lucrări, constă în a face lumină asupra propriei istorii așa cum am face-o asupra istoriei altuia, a încerca să aplicăm nouă înșine, fiecare în stilul său și cu metodele care le sunt proprii, privirea rece, globală pe care a purtat-o atât de des asupra altora. A explicita, în calitate de istoric, legătura dintre istoria căreia i-am dat fiinţă  și istoria care ne-a dat fiinţă”.[i]

 Într-un articol datând din 2009 și dedicat studierii traiectoriilor individuale[ii], Françoise Thébaud, profesor emerit de istorie contemporană, consideră că această „înscriere în spațiul public a unor elemente din viaţa privată”, așa cum propunea Pierre Nora, are meritul de a fi reușit să umanizeze trăirea auctorială, făcând legătura între parcursul intelectual și istoria personală ca „ récit de vie”.

Se știe că, în acest exercițiu delicat al scrierii istoriei de sine, locul eminent îl ocupă scrierile autobiografice, gen în care exigența obiectivității se vede, dacă nu exonerată, cel puțin substituită printr-o subiectivitate testimonială strâns legată de problematica identităţii narative și, implicit, de caracterul temporal al experienței istorice care reușește, așa cum arată Paul Ricœur, în Temps et récit, să articuleze timpul pe un mod narativ în care „naratiunea își atinge semnificația deplină în momentul în care devine o condiție a existenței temporale”. [iii] La sfârșitul volumului al 3-lea al acestui studiu, filosoful francez definește identitatea narativă ca pe „un fel de identitate pe care fiinţele umane o dobândesc prin medierea funcţiei narative », funcție esențială dacă ținem cont de ceea ce Ricœur numește „aplicație a ficțiunii la viață” care face că, numai prin literatură, viața poate deveni experiență articulată, construită pe o narativitate a timpului trăit.

Uitarea: șiretenia diavolului

Or, tocmai acest caracter testimonial ca element definitoriu al identității auctoriale îl ilustrează și cartea de memorii publicată la XO Éditions de istoricul Max Gallo de la Academia Franceză, L’oubli est la ruse du diable [Uitarea este șiretenia diavolului]. Titlul cărții est împrumutat dintr-un citat al monialului Rigord de la mănăstirea Saint-Denis, din 1207: „Nu mor și nu merg în infern decât cei de care nu ne mai amintim. Uitarea este șiretenia diavolului”.

Deși autor a numeroase biografii ale unor celebre figuri istorice de la Cezar, la Napoleon, de la Robespierre, la Charles de Gaulle, exercițiul scrierii memoriilor, a istoriei care i-a dat ființă, ca să-l parafrazăm pe Pierre Nora, nu este deloc ușor nici pentru Max Gallo. Întrebat, într-un interviu radiofonic, despre motivațiile profunde care l-au împins la acest exercițiu autobiografic, academicianul francez reiterează afirmația că, atunci când scrie, se situează nu ca „spectator, ci ca martor și actor” al Istoriei, într-o viziune, prin urmare, dinamică, a ceea ce putem numi o devenire de sine. Sintagma are aici profunda ei încărcătură simbolică asupra căreia insistăm – cartea lui Max Gallo nu trebuie citită ca pe o istorie a unei reușite intelectuale, politice, personale, nici ca pe jurnalul unei ascensiuni carieristice și nici ca pe o tentație de analiză psihanalitică, adevărata ei țesătură narativă este introspectivă, construită din bucuriile, îndoielile, frustrările, renunțările, riscurile, credința, superstițiile, convingerile, regretele, remușcările unui om decis să-și dezvăluie, la vârsta de 80 de ani, profunzimea trăirilor. Această importantă cheie de lectură așază în primul rând în lumină problematica identității cu tot ce are ea mai sfâșietor, mai ales prin dilema pe care o pune cu violență în condiția socială și sufletească a imigrantului. În același interviu radiofonic, academicianul francez vorbește de „schizofrenia” condiției imigrantului, nevoit să trăiască într-o lume la care dorește să adere, dar purtând inexorabil în sine lumea din care vine. Nu este, în fond, aceasta toată forța semantică a vocabulei identitate construită pe sfâșierea dintre idem și alter, dintre sine și celălalt?

Înțelegem, astfel, importanța pe care istoricul o acordă moștenirii și rolului jucat de familie în devenirea sa, a bunicii și a părinților, căci, ca orice poveste, și cea a tânărului Max începe prin evocarea figurii luminoase a bunicii sale Italina: „Italina, mă rugam pentru ea când o însoțeam duminica la mesa de la ora 10 la biserica Notre-Dame. Cu o seară înainte, își întindea pe marginea patului rochia neagră de lână și paltonul cenușiu pe care-l purta în toate anotimpurile. Își punea capelina pe un scaun fiindcă, spunea ea, o pălărie pusă pe pat purta ghinion. Avusese porția ei de necazuri, spunea ea, și credea că diavolul nu o slăbea niciodată din ochi. […] Eram mândru de ea, de imobilitatea ei măreață, de doliul pe care-l arbora ca pe stindardul amintirii și al fidelității”. Ea este cea care-i va transmite ca pe un testament credo-ul de viață care nu-l va părăsi niciodată – „Ești un copil bun și Dumnezeu vede lucrul acesta. Cine știe ce ai să devii, dar El te va ocroti” – și care-l va ajuta mai târziu să îndrăznească să facă retrospectiva propriei vieți: „A reușit oare să-mi orienteze viața această frază auzită încă din copilărie? A semănat ea în mine acel grăunte de nebunie fără de care nu îndrăznim să facem ceea ce unui spirit dotat cu rațiune i se pare imposibil sau van? Am devenit oare egoist sau crud, un om căruia nu-i pasă de cei pe care-i rănește, pe care-i părăsește din voința de a merge înainte? Viața mea a trecut și, uneori, mă acuz, iar, alteori, mă scuz. Numele Italinei nu l-am uitat însă niciodată”.

Tot de numele și de credo-ul lăsat de bunică este legat și ritualul intrării copilului Max în lumea adulților: în prezența tatălui și a prietenilor acestuia, Max plonjează într-un salt mortal de la înălțimea falezei, salt periculos – prea periculos, poate, ca o nemăsurată aventură a vieții?

Există, apoi, figura mamei, eternă rebelă, care spune basta maledicției unui destino care condamna viața lor de imigranți la umilință, cum ar fi aceea de a nu putea folosi niciodată ascensorul pentru a urca până la ultimul etaj în imobilul unde locuiau. „Sunt aici, mamă, ai să vezi, sunt aici”, îi spunea copilul, și aceste cuvinte sunau ca o promisiune solemnă în sufletul lui: „Ce-aș fi putut să-i spun câtă vreme nici măcar nu-mi puteam închipui cum aș fi putut să o smulg din această viață pe care o detesta, care o făcea deseori să fie abătută, atât de întunecată că mă făcea să mă apropii iar de ea, punându-i brațele pe umeri, ca și când aș fi avut puterea să o protejez, să-i ofer ceea ce-i lipsea”.

Cât despre tatăl său, copilului îi va trebui timp ca să-l descopere cu adevărat. Istoria, cea care se scrie cu majusculă și care trece ca un tăvălug peste oameni, nu va întârzia să-i plonjeze în ororile războiului și al ocupației. Este, pentru adolescent, ocazia primei adevărate lecții de viață. În 1940, când Franța este ocupată de naziști, Max are 8 ani. Pentru el, tatăl său este un adevărat erou, cel de la care auzise memorabila frază despre destinul unui bărbat: Un bărbat nu trebuie să fie un animal. Un bărbat e înainte de toate o voință”.[iv] Or, băiatul nu înțelege de ce părintele său nu împărtășește aceeași bucurie cu cea pe care i-o trezește intonarea la școală a imnului în cinstea mareșalului Pétain. Îi va trebui timp să priceapă că tatăl său este un rezistent, că războiul aduce cu el moartea, prezentă prin imaginea lui Séraphin Torrin și a lui Ange Grassi, spânzurați de lampadarele de pe avenue de la Victoire, în plin centru al orașului Nisa.

Cum să te sustragi cruzimii acestei istorii, mai ales atunci când il destino hotărăște în locul tău? Max Gallo ne oferă o soluție prin emoționantul episod al cadoului neașteptat pe care tatăl său i-l face: o mașină de scris. „E pentru tine, îi spune el întinzându-i mașina salvată de la reformă și repusă în funcțiune cu grijă, poți câștiga cu ea mari bătălii […]. Acest obiect-fetiș are onoarea de a figura pe coperta cărții sale, ca o onorabilă carte de vizită a autorului.

 Istoria ca materie romanescă

„Pentru mine Istoria reprezenta materia romanescă prin excelență. Iar eroul meu va fi făcut din carnea mea, din emoțiile, ezitările, angoasele mele”, mărturisește autorul.

Imaginile cu care Max Gallo va intra în lumea maturității sunt numeroase: sentimentul protecției divine, primit de la bunică, revolta împotriva destinului, moștenită de la mama, încrederea în forța cuvântului, simbolizată prin mașina de scris și, nu în ultimul rând, nostalgia timpului copilăriei numit „timp eroic”.

 Cu ele, scriitorul va parcurge urcușul anevoios de la statutul de imigrant macaroni, cum sunt numiți ironic italienii, la cel de elev la liceul tehnic și până la Academie – drum extrem de lung care își va cere tributul lui de eforturi, măsurat în nopți de învățătură, de scris, în renunțări, îndoieli și iluzii. La acest capitol, trebuie să ne oprim la evenimentul atât de dureros care traversează cartea și care este sinuciderea fiicei sale, Mathilde, la vârsta de 16 ani. Tenacitatea cu care autorul își urma cariera de profesor, de scriitor și de publicist își cerea, prin urmare, tributul ei, măsurat în ochii fiicei sale într-o flagrantă și dureroasă absență a tatălui ce încearcă să se sustragă prezentului: „Să scrii, să scrii, să scrii pentru a trăi, poate, altundeva decât în acest prezent care era exaltant și, în același timp, nesigur și dureros”. Sfâșiat de prezența remușcărilor, „aceste divinități negre”, cum le numește autorul, Max Gallo trăiește cu durere îndepărtarea de fiica lui, ca pe o pierdere a echilibrului, resimțind în subconștient prezența neîntreruptă a unei voci care nu încetează să-i repete, deși prea târziu: „Renunță, ocupă-te de ea. Doar ea contează, ascultă strigătul ei, are de-abia cincisprezece ani, o vârstă teribilă, nu o părăsi, știi foarte bine că are nevoie de tine”.

Dincolo de toate aceste amănunte personale, cititorul pasionat de istoria franceză, care cunoaște deja autorul prin mai multe traduceri apărute la noi, va găsi un material bogat în comentarii și original prin formă, propunând o perspectivă umanistă a rolului pe care intelectualul îl are în lume și pe care îl rezumăm, prin cuvintele testamentare ale tatălui: „Nu fă niciodată nimic, nu spune, nu scrie niciodată vreun cuvânt care să exalte războiul, moartea”.

 Acesta inspiră și epitetul cel mai potrivit pe care i-l putem da cărții lui Max Gallo – o carte solară, un elogiu al vieții adevărate, o luptă cu il destino și o victorie capabilă să transgreseze moartea și regretele, reconstruind o viață prin verticalitatea pe care o cere ca tribut al desăvârșirii de sine. Pe scurt, o lecție de umanitate!

Dan Burcea

[i] Collectif, « Essais d’ego-histoire », Préface de Pierre Nora, Ed. Gallimard, Paris, 1987, 384 p.

[ii] „Entre parcours intellectuel et essai d’ego-histoire. Le poids du genre” [Între parcurs intelectual și eseu de ego-istorie. Importanţa genului] : http://genrehistoire.revues.org/697?lang=fr

[iii] Paul Ricœur – Temps et récit, Tome I, Ed. du Seuil, Paris, 1983, p.85. Nu vom intra în amănunte aici asupra acestor aspecte ale viziunii ricœuriene asupra relației dintre timp și narațiune. Vom reveni într-un alt articol cu ocazia comemorării anul acesta a centenarului nașterii filosofului francez.

[iv] Cât de apropiate sunt aceste cuvinte de cele lăsate moștenire de Lucien Camus fiului său: „un homme ça s’empêche” („un bărbat se stăpânește”)

 

juillet 20, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *