Dadaismul: Istoria unei subversiuni

Cunoscut de public doar din perspectiva lui negativistă, ca „o mistificație și o demonstrație estetică negativă”, cum prea bine îl califică George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, dadaismul nu și-a revelat încă toate fațetele a căror complexitate depășește perimetrul curentului literar pentru a pătrunde în tumultul mult mai larg al curentelor de idei de la începutul secolului trecut. Altfel spus, dadaismul se sustrage simplității privirii critice unilaterale, fie ea și estetice, pentru a se lăsa circumscris numai analizei a sistemelor, mult mai cuprinzătoare și mai conformă cu spiritul lui. O astfel de analiză își propune să întreprindă și lucrarea autorilor francezi Henri Béhart și Michel Carassou în lucrarea Dada : Histoire d’une subversion. Pentru cei doi autori, „[…] Dada este o mișcare internațională, vorbind toate limbile, hrănindu-se din toate culturile, adresându-se omului în integralitatea sa și nu doar în domeniul sentimentului artistic. În planul estetic, mâna sa a semănat cu violență confuzia în toate genurile, interzicând orice clasificare riguroasă. Producțiile sale sunt proteiforme și țin, în același timp, de aprecierea literară, plastică, dramaturgică și sociologică”. Câteva pagini mai jos, ei adaugă în chip de concluzie: „Dada este, așadar, o mișcare atipică, ireductibilă modelelor grupurilor literare și artistice cu care suntem obișnuiți de la Pleiadă și de la faimoasa ei Défense et illustration de la langue française a lui du Bellay. Nu există nici o coincidență cu o fișă de identitate proprie grupurilor instituționalizate. Acționând în mod invers  față de celelalte, el reușește să se bucure de aceeași recunoștință socială, de aceeași celebritate. Cam repede, e adevărat, căci, pentru cei mai mulți, Dada rămâne o entitate fără conținut. În ciuda voinței sale, totuși, căci el nu și-a menajat atacurile, protestele, declarațiile. Va trebui, așadar, să-l judecăm mai mult după faptele și produsele sale, decât după zgomotul sau declarațiile sale contradictorii și parodice”.

Demersul autorilor francezi constă, după cum se poate vedea din aceste fraze introductive, în mânuirea atentă a unei priviri minuțioase, am putea spune radiografice a fenomenului, structurată pe trei coordonate ce corespund celor trei părți ale cărții: Subversiunea dadaistă, Explozia limbajului, O stare de spirit, totul reluat dintr-o perspectivă nouă, într-o bine structurată Concluzie.

Începutul curentului se situează la Geneva, în perioada anilor 1916-1917, când omenirea trece prin greaua încercare a Primului Război Mondial și când acest curent va conduce la o vastă punere sub semnul întrebării a numeroase date fundamentale ale spiritului uman, mai mult, la negarea valorilor societății de atunci, de unde aspectul de refuz de care vorbeam mai sus: „Civilizația în întregul ei era coruptă prin cuvinte și prin valorile de care ele erau purtătoare. Adevărul, Binele, Frumosul apar de acum încolo ca niște idoli cât se poate de fragili, care și-au dovedit inutilitatea în timpul războiului, când oamenii nu încetau să se prosterneze în fața lor, continuând în același timp să se omoare între ei, ba chiar să o facă în numele acestora. Dezgustul și mânia cer să se sfârșească odată cu aceste lucruri prăfuite iar Dada nu propune altceva decât completa lor distrugere” . Așadar, nimic nu rezistă în fața radicalității cu care dadaiștii tratează societatea din vremea lor și ceea ce este specific acestui curent, în comparație cu altele, este faptul că el nu combate realitatea existentă în numele alteia, mai apropiate de perfecțiune, căci „Dada nu crede în perfecțiune și respinge ideea unui adevăr stabilit odată pentru totdeauna. […] În mod deliberat, Dada a ales terenul negației și al îndoielii. El nu opune nimic în fața valorilor societății burgheze. El pare cu atât mai puternic cu cât nu trebuie să păstreze nimic” . Cum înțelegeau dadaiștii acest vast plan de răsturnare a valorilor? „Desigur, ei nu-și îndreptau atacurile împotriva oamenilor, nici măcar direct împotriva instituțiilor, ci împotriva valorilor, modurilor de gândire pe care se rezema întregul edificiu […]. Nu mai aveau nevoie să convingă, să întrețină o dezbatere de idei care ar fi presupus existența unui sistem de referințe accesibile criticii, al unui posibil teren de întâlnire cu adversarul. Le era de-ajuns să respingă totul în bloc și să facă o reclamă cât se poate de largă unor acte simbolizând refuzul. Dada căuta așadar să scandalizeze, fără ca acest scandal să aibă o altă justificare în afara puterii lui distrugătoare și a plăcerii pe care acesta îl provoca” . Instrumentul de predilecție al dadaiștilor cu care sperau să facă tabula rasa cu valorile tradiționale era scandalul: „Înmulțind actele scandaloase, Dada reușise, așadar, să semene tulburarea în rândul spiritelor; punând în lumină vanitatea tuturor valorilor civilizației burgheze, el a reușit să-i slăbească temeliile”. Este o adevărată „întreprindere de demolare”, o explozie, care atacă în primul rând „edificiul limbajului”: „Dada se ridică împotriva limbajului pentru că acest instrument s-a dovedit a fi cel mai înșelător, contribuind în modul cel mai puternic la naufragiul civilizației. Doriți un exemplu? Timp de două milenii, omenirea a așezat iubirea aproapelui în vârful ierarhiei sale de valori. Ce sens putea să păstreze această expresie, «iubirea aproapelui», în timp ce jumătate din omenire căuta să distrugă cealaltă jumătate?”

Dadaismul propune, prin urmare, o soluție radicală, aceea de a face tabula rasa cu valorile cunoscute, „de a șterge totul, de a demola chiar și ruinele pentru a porni de la zero, pentru a gândi și construi într-o manieră cu totul nouă” . Acest proces urma, după dadaiști, să se realizeze în trei etape. Prima etapă se caracteriza printr-o apropriere dezordonată a tuturor tendințelor noi în materie artistică: „Dada se oferă a fi spațiul de azil și ușa deschisă pentru orice aventură estetică compromisă prin starea de beligeranță. El apare ca un imens melting-pot al culturilor latine, germanice și slave, căutând mai mult să salveze, să experimenteze decât să distrugă”. Cea de-a doua etapă constă într-o „critică sistematică a tuturor școlilor, fie ele literare, artistice sau filosofice. „Acest lucru provine desigur din dezgustul contemporan, afectând tot ceea ce fusese compromis în societatea naufragiată, dar și din grija de a se diferenția, de a-și marca originalitatea, în scopul promovării individului creator, liberat de orice piedică”. De aici decurge a treia etapă, ca o evidență: „După modelul lui Descartes, dadaiștii se pot îndoi de tot, în afară de propria lor existență sau, mai exact, de realitatea a ceea ce ei creează. Acest lucru se poate rezuma astfel: Creez, deci exist. Altfel spus, ei descoperă materia din care este făcută tabula rasa pe care o propun și pe care își vor zidi proiectul existenței lor”. Cum se traduce în domeniul artistic acest negativism? „[…] Respingând orice doctrină artistică, renunțând la artă așa cum era ea înțeleasă în acea epocă, Dada reprezintă unica mișcare care a creat un produs artistic pornind de la nimic. Aceasta fiindcă ea însăși era un „produs organic”, așa cum va explica mai târziu George Grosz. După cum ne mărturisește acesta, dadaiștii puneau pe același plan un sonet de Petrarca, o elegie de Rilke și munca unui cizmar. În toate cele trei cazuri, avem de-a face cu o activitate de care trei sferturi din omenire nici măcar nu se sinchisește și care nu-i va schimba cu nimic destinul. Să lăsăm, așadar, de o parte ideea de valoare spirituală și să producem după propria voință a fiecăruia.”

Partizani ai acestei libertăți și ai ignorării totale a regulilor, dadaiștii vor nega până și capacitatea creativă a cuvintelor, punând sub semnul îndoielii relația dintre gândire și limbaj, care nu face decât să conducă, după expresia lui Aragon din Romanul neterminat, la „profunda noapte a cuvintelor”. Neputând să se lipsească însă de cuvinte, ei preferă ceea ce Tristan Tzara numește „spontaneitatea dadaistă”, adică excesul verbal care ignoră punctuația și sintaxa și care a luat numele de „scriere automată”, după modelul suprarealiștilor. Iată, spre exemplu, una din aceste producții provenind din cadrul „societății anonime pentru exploatarea vocabularului dadaist” fondate de Arp, Serner și Tzara la Zürich, numită  Hiperbola coaforului crocodil și a cârjei: focul de Sfântul-Elme circulă cu furie în jurul bărbilor anabaptiștilor / ei scot din furunculele lor lămpi de miner / și-și moaie fundurile în bălți / el cântă o minge cu cuie pe ghețile plutitoare”. Acest mecanism, pe care-l vor sonda ulterior suprarealiștii, refuză până și distincția între diferitele niveluri ale gândirii, câtă vreme cuvintele reprezintă însăși gândirea. Cum scrie Louis Janover, citat de autorii cărții: „Făcând să cadă tabuurile care interziceau atacurile împotriva structurii însăși a limbajului și a finalității mijloacelor de comunicare utilizate, Dadaismul făcea posibil ceea ce era imposibil de gândit: deschiderea unui nou câmp de creație literară și artistică” . Este ceea ce se poate numi amestecul de genuri, printre care autorii citează pe cele mai celebre: ready-made-urile și colajul preluat mai târziu de cubiști. Ready-made este numele dat unor obiecte luate la întâmplare din zona uzualului (de pildă, un raft pentru sticle, un urinoar, o carte poștală) și propuse ca obiecte de artă cărora li se conferă, din momentul expunerii lor, calități estetice. Acest procedeu constituie o repunere radicală în chestiune a artei, mai ales datorită faptului că nici un criteriu nu stă la baza alegerii acestor obiecte. Colajul reprezintă, în ce-l privește, o deconstrucție a realului și o recompunere a acestuia într-unul nou care tine, cu toate acestea, de sfera artistică. Un derivat al colajului este, în domeniul imaginii, fotomontajul. „Irupția hazardului în practica dadaistă, conchid autorii, apare deci ca un fenomen complex, procedurile care decurg din acesta asumând în mod simultan mai multe funcțiuni: critică, prin demistificarea operei de artă; dialectică, prin jocul asupra realului și figurativului; creatoare, prin sinteza care se operează asupra mecanismelor invenției; poetică, prin efectele de recepție nelimitate pe care le pune în joc” .

Cum am pomenit mai sus de scrierea automata, se cuvine să ne oprim un moment asupra relației dintre dadaism și suprarealism, curent fondat, după cum se știe, de André Breton. Pentru mulți dadaiști, suprarealismul nu reprezenta altceva decât o prelungire a curentului lor. Lucru greu de susținut, arată autorii cărții noastre, insistând asupra a cel puțin două aspecte ce diferențiază cele două curente: pe de o parte, relația fiecăruia cu realitatea înconjurătoare si, pe de alta, specificitatea lor estetică, adică poziția lor  față de scriitură. „Dacă dadaismul, după Huelsenbeck, «simbolizează raporturile cele mai primitive cu realitatea înconjurătoare», suprarealismul înțelege ființa în «coerența sa primitivă». El presupune deci o coerență cerută de însuși demersul său: exploatarea rațională a iraționalului. Altfel spus, suprarealismul reinvestește gândirea speculativă acolo unde dadaismul refuză orice control al rațiunii”.

În ce privește relația estetică dintre cele două curente, autorii precizează: „După cum se poate vedea foarte ușor, suprarealismul nu poate fi conceput ca o simplă prelungire a activității dadaiste. Prin scrierea automată, dadaiștii se aruncau în brațele unei experiențe fără viitor; pentru suprarealiști, această practică răspundea unei exigente cognitive, ea trebuia să permită revelarea funcționării reale a gândirii. Într-o manieră mai generală, în vreme ce dadaismul respingea orice metodă, ținând cont numai de prezent, suprarealismul a căutat să delimiteze un domeniu, să elaboreze tehnici pentru captarea poeziei care, după Breton, «trebuie să conducă spre ceva»” .

Partea a treia a cărții vorbește despre starea de spirit pe care dadaiștii o lasă să se întrevadă de-a lungul manifestărilor lor artistice. Ea este definită de unul dintre membrii ei, Hugo Ball, ca „un joc nebun al neantului”. Dadaiștii propun a focalizare asupra individului creator, asupra unui „eu central”. „Arta pe care o propovăduiesc dadaiștii, eliberată de orice convenție academică, și chiar de grija de a se face înțeleasă, apare ca o mărturie imediată asupra ființei haotice care a produs-o sau ales-o. Ea nu poate fi apreciată în funcție de criterii estetice judecate ca superficiale sau depășite, câtă vreme ea conduce spectatorul, auditorul, cititorul de la creație către creator, singurul focar determinant. În mod paradoxal, dadaismul care părea că a respins subiectivitatea ne readuce în forță către egotism. Cult al eului bine cunoscut al esteticii romantice, el este aici total diferit prin aceea că este total destructurat”.

Cultivând ambiguitatea, contradicția, gestualitatea, dadaismul a părut pe tot parcursul existenței sale drept o mișcare haotică, provocând dezaprobarea și chiar revolta publicului căruia i se adresa. Acest echivoc nu este altceva decât reflectarea ambiguității umane, observă autorii, citându-l pe unul din fondatorii curentului, Richard Huelsenbeck: „Dadaismul este filosofia timpului nostru și de aceea orice popor artist trebuie să facă  față dadaismului dacă vrea să creeze ceva esențial și caracteristic” . Să credem oare, așa cum fondatorii lui lăsau deseori să se înțeleagă cu emfază, că dadaismul e nemuritor? Nimeni n-o poate garanta, ceea ce se poate spune însă e că în acest joc indisociabil al construcției/deconstrucției de care viața, arta și creația în general au nevoie, dadaismul ne va reaminti întotdeauna că „privilegiind creația, societatea își secretă propria ruină” și că pentru a împiedica ruperea de viață a acestei creații, este nevoie întotdeauna de un curent de revoltă, negator, ca o totală, decisivă și necesară repunere în chestiune.

Dan Burcea

Henri Béhart, Michel Carassou, Dada: Histoire d’une subversion, Ed. Fayard, 1990, 271 p. 19,67 EUR.

juillet 21, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *