Sylvain Tesson – invitaţie la o croazieră imobilă

La scurt timp după apariţia la Editura Gallimard a cărţii sale, „Dans les forêts de Sibérie” (2010), recompensată cu prestigiosul premiu Médicis pentru eseu, scriitorul şi exploratorul Sylvain Tesson mărturisea într-un interviu televizat că motivaţia esenţială care stă la baza acestei experienţe care l-a condus de la confortul parizian la frigul extrem al peisajului siberian este fascinaţia pentru ceea ce el numeşte „geografia interioară” pe care fiecare o purtăm în noi. Cu altă ocazie, de data aceasta în Journal du Dimanche, autorul nu ezită să vorbească despre „războiul împotriva confortului şi al conformismului”, sintagmă cu parfum eremitic ce rezumă o terapie a cunoaşterii de sine prin izolarea temporară de lume, împrumutată, în cazul autorului, de la filosoful Blaise Pascal pentru care adevărata nenorocire a omului constă în incapacitatea lui de a-şi petrece timpul singur şi fără vreo ocupaţie, închis în casă.

Această convingere este rezumată astfel de autor: „La Paris, nu mă aplecasem niciodată prea mult asupra stărilor mele interioare. Nu găseam că viaţa era făcută în aşa fel încât să pot înregistra datele seismologice ale sufletului. Aici, în liniştea oarbă, am suficient timp să percep nuanţele tectonicii mele. O întrebare se pune eremitului: putem noi oare să ne suportăm pe noi înşine?”

Suspendat într-o interioritate care pare să ignore timpul şi spaţiul, omul este proiectat într-o altă dimensiune, a cărei muabilitate se manifestă printr-o nebănuită vibraţie: „Neprevăzutul eremitului sunt gândurile sale. Numai ele întrerup cursul orelor pereche. Ca să te surprinzi, trebuie să visezi”. Aceeaşi fixitate relativă, dusă până la frontiera cu imuabilul, este trăită de autorul-eremit şi în planul spaţial, ca o croazieră imobilă, într-un teritoriu ale cărui coordonate sunt deturnate către o neaşteptată şi pitorească geografie, surprinsă într-o dihotomie revelatoare a trăirii interioare pe care o generează. Mai întâi, aceea a călătoriei pe mare: „Îmi aduc aminte de îmbarcarea, acum doi ani, la bordul navei-şcoală franceze, Jeanne. Veneam de pe canalul Suez şi navigam încet în Mediterana. Insulele şi capurile defilau. De pe pasarela comandamentului, ofiţerii se uitau la ele cum se îndepărtau. Liniştea domnea. Fiecare sărbătorea interior apariţia neaşteptată a reliefului coastei”. A doua, ca răspuns, din interiorul cabanei siberiene: „Astăzi, arunc pe fereastră aceeaşi privire cu care mă uitam cândva pe hubloul navei. Pândesc clar-obscurul, tremurarea luminii şi nicidecum schimbările ţărmului. Pe punte, ceream defilării spaţiului să ne încânte. Înăuntrul cabanei, minusculele schimbări pe care timpul le aduce sunt de ajuns. Navighez imobil, ca într-o cală. Dacă cineva m-ar întreba: ce aţi făcut în toate aceste luni? Aş răspunde: «O croazieră»”.

Timp şi spaţiu par, aşadar, să reconstruiască un teritoriu inedit a cărei coordonată esenţială este aceea a ecoului resimţit în inima unui privitor-eremit fascinat de noua realitate descoperită: „Înăuntrul şi în afara cabanei, sentimentul scurgerii timpului nu este acelaşi. Înăuntru, un susur de ore dulcege. Afară, pe un frig de -30°, palma dată de fiecare secundă. Pe gheaţă, orele se târăsc. Frigul le încetineşte trecerea. Pragul uşii mele nu mai este, aşadar, scândura de lemn ce separă căldura de frig, comoditatea de ostilitate, ci o supapă între cele două globuri ale unei clepsidre în care durata timpului nu se scurge cu aceeaşi viteză”. Jurnalul siberian al lui Sylvain Tesson este pentru cei care trâmbiţau moartea acestui gen în literatura contemporană o dovadă a perenităţii nevoii de dialog cu lumea din jurul şi din interiorul nostru, dincolo de agitaţia lumii de azi.

Rezultatul?

Lăsăm cititorului bucuria lecturii ultimelor rânduri ale acestei cărţi ce filtrează cu fineţe seva metaforei în formule surprinzătoare, transformându-le într-un foarte reuşit imn al naturii: „Am descoperit că a locui tăcerea te face să rămâi mereu tânăr. […] Virginitatea timpului este o comoară. Defilarea orelor este mai trepidantă decât parcurgerea kilometrilor. Ochiul nu oboseşte niciodată din cauza spectacolului splendorii. Cu cât cunoaştem mai bine lucrurile, cu atât ele devin mai frumoase”.

Cartea a fost tradusă în limba română la Editura Philobia (2014).

Dan Burcea

 

juillet 22, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *