La primirea Premiului Goncourt 2015 : Mathias Énard pentru romanul « Boussole »

Fiindcă tot trăim într-o epocă a imaginii, să oferim acesteia locul care i se cuvine. Mai întâi pe cea a unei lumi surprinse, în special turiștii străini, văzând televiziunile, mulțimea de fotografi și de curioși îmbulzindu-se în fața restaurantului Drouant, de pe strada Gaillon, colț cu Saint-Augustin. Ce se întâmplă aici? Trece cortegiul prezidențial, ocazie neașteptată de a da mâna cu șeful statului? Nicidecum, răspund cei avizați, e laureatul premiului Goncourt ! Presa aflată la fața locului savurează mirarea unui turist străin care află că este vorba de un scriitor. Un scriitor? Amazing ! Numai la Paris poți vedea așa ceva! Posibil. Dincolo de acest fapt divers, întâmplarea scoate la lumină interesul de care continuă să se bucure premiul Goncourt, la 112 ani de la înființare. Deviza și criteriul de selecție au rămas aceleași, cum explică Bernard Pivot, președintele Academiei Goncourt: pentru a merita premiul Goncourt, este nevoie de „o poveste, o manieră de a scrie, o ambiție”.

Lucru sigur, Mathias Énard le deține pe toate. Ales încă din primul tur de scrutin, tânărul autor, născut în 1972, gustă din plin plăcerea evenimentului pe care o exprimă într-o suită de superlative: „sunt surprins și foarte fericit”, evenimentul este „ca un vârtej de bucurie”, fără să uite să-i asigure pe cei prezenți, cărora le spune zâmbind ușor: „Sper că acest premiu n-o să-mi schimbe viața: vreau să continui să scriu cărți”. Dincolo de emoția momentului, să ne oprim asupra personalității autorului, posesor al unei diplome de persană și arabă, pasionat cunoscător al Libanului, Siriei și în special al Turciei. A debutat în 2003 cu romanul La Perfection du tir (Actes Sud) și a reușit să se impună cu Zone (Actes Sud, 2008). Bussole este al zecelea roman al autorului.

Să o spunem de la început: primul merit al acestui roman este că a rezistat unei competiții foarte strânse, careul de ași reprezentat de cele 4 romane finaliste fiind de o mare ținută literară. Valoarea cărții lui Mathias Énard trebuie căutată, prin urmare, în capacitatea ei de a se menține printr-o proză surprinzătoare, erudită, luminoasă, redată literar dintr-o perspectivă, am putea spune, cu totul romantică, goetheană, testamentară, nu numai prin originea venețiană a personajului principal, Franz Ritter, dar și prin genul literar ales, cel al unui jurnal ținut pe perioada unei singure nopți. Franz este muzicolog, universitar, îndrăgostit de muzica iraniană și de operele de stil orientalist. Alături de el, autorul ne-o prezintă pe Sarah, doctorandă în limbi persane, atrasă la rândul ei de civilizația Orientului, de contactul pe care artiștii, savanții, etnologii și scriitorii occidentali l-au avut cu această lume. Înțelegem ușor prin ce teritorii se va desfășura călătoria la care de invită Mathias Énard: nu numai pe urmele ruinelor și măririi trecute al acestui Orient îndepărtat, dar și prin relațiile neîntrerupte pe care această lume le-a avut cu Occidentul. Mai mult, și cu impactul pe care realitatea contemporană, desfigurată de dinamita islamiștilor, îl are asupra acestei milenare conviețuiri civilizaționale.

Grav bolnav, Franz Ritter reface în memorie „aventura” sa culturală, dar și legătura de inimă pe care a împărtășit-o cu Sarah. De aici provine, în mod firesc, o întreagă serie de interogații asupra posibilității iubirii de a-i uni pe oameni și de a face posibilă acceptarea alterității în cultură, în așa fel încât cel de lângă tine să exprime diversitatea, deplinătatea propriei ființe și nu diferența și ura. În ce se poate recunoaște eul, dacă nu în „această distanță, situată undeva între un sine insondabil și reflectarea celuilalt în tine”, în „senzația timpului, în iubire, care este imposibilitatea fuziunii între sine și celălalt, în artă, în experiența alterității”. Eșecul comuniunii spirituale și al emulației culturale pe care îl deplorăm astăzi conduce la barbarie. Comentariile sunt inutile !

Bussole nu se mulțumește să o denunțe, îi oferă o direcție, acul ei arată neschimbat spre est, ca busola lui Beethoven, ca cea pe care memoria lui Franz o păstrează intactă, semn pentru contemporani că dihotomia lumii este contrazisă aici printr-o conviețuire care a luminat destinul dintotdeauna al umanității noastre.

Aglomerarea savantă a informațiilor și detaliilor culturale față de care una critică a fost reticentă nu micșorează cu nimic, după mine, interesul, bucuria unei lecturi plină de splendoarea evocării și de fascinația întâlnirilor neașteptate pe cărările neștiute ale deșertului și ale misterului omniprezent în lumea orientală cu generații de călători pe care busola iluminării orientale îi conduce în final la o mai bună cunoaștere de sine.

Aceasta este de fapt și ambiția nemărturisită a cărții lui Mathias Énard, să ne facă pe fiecare dintre noi să ne cunoaștem mai bine.

Dan Burcea

 

 

juillet 31, 2017

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *